pe pământ alb înfrunzit mi-am dorit să fiu
și am fost
înainte de vreme.

tu, omule negru care crezi că iubești nemăsurat,
toate câte le știam ți le-aș fi spus,
dar ai pretins că te-ai născut purtându-le
și am tăcut pentru totdeauna.

umbra ta mi-a îmbrățișat umbra apoi am murit împreună
scăldați în aceeași apă.

deși stingheră, m-am resemnat pentru o vreme cu așa-zisa renaștere.
străinul pe care-l port e jumătate copil cunoscând toate semnele tuturor străzilor necunoscute.
jumătate bătrân bâlbâind ceva despre săltatul într-un picior.
dar mă întăresc în balele acestui câine turbat mușcându-mi din inimă.
frica. atât de prezentă încât am început să cred că e aerul meu.
și mă trezesc mereu cu câte o inimă nouă.

știu că m-ai vrut doar pentru că am fost aceea care din toate lumile
te-a iubit cel mai mult.
așa am rămas fără chip, acceptând să îți fiu mamă într-o altă copilărie.

dar nu mă pot rupe din cercurile care, deschizându-se, îmi dau drumul încă în mlaștina nopții.
și nu merg la cel ce m-așteaptă dinspre numeroasele ape
fără toți copiii mei.