Sunt zile când mă simt ca un infinit câmp cu iarbă până mai sus de genunchi, moale și încă spălată în roua dimineții. Un câmp verde, frenetic întinzându-se mai departe de linia orizontului într-o îmbrățișare seculară cu două crânguri sonore.
Sunt plin de soare la amiază, căci fiecare fir de iarbă e scăldat în raze fierbinți de lumină, și cântec de greieri leneși și uscați de căldură sparge din când în când tăcerea de sfinte a pietrelor.
La asfințit sunt două perechi de pași, două tempouri care mă străbat de-a latul într-un ritm comun, vibrant al visului de îndrăgostit.
Si soarele dispare și veșnică se-ntinde luna pe câmpia neagră împânzită de stele, iar infinitul verde e invadat de licurici. Mici ființe magice vin să danseze pe firul ierbii încă calde, pe piatra mută încă fierbinte, pe urmele pașilor îndrăgostiților din iarba încă culcată.