Din start vreau să spun că acest text nu se vrea revanșard, acuzator sau frustrat.
Nu iau atitudine împotriva nimănui.
Citeam dimineață într-un ziar central un top al site-urilor literare. Top întocmit, întîmplător sau nu, de un membru al unui site care, la fel de întîmplător sau nu, se află pe primul loc în topul respectiv. Poezie.ro se află pe locul șapte din zece site-uri. În mare parte țin să dau dreptate celui care a întocmit clasamentul. Cu mici excepții, caracterizările sînt cît se poate de obiective. Nu am să comentez alte comunități literare ci am să mă rezum doar la Poezie.ro. Sînt membru din 2004. Am aflat de Poezie.ro dintr-un ziar. O să vă vină să rîdeți, dar la vremea respectivă, un coleg de presă semnala această comunitate sub numele de Agonia. La început m-am gîndit că o fi un site de sinucigași. Am urmărit o vreme apoi mi-am zis că n-ar fi rău să-mi fac un cont. Am postat la început cîteva texte de prin liceu, care primiseră niște premii mărunte pe la concursuri județene. Ca orice autor le credeam geniale la vremea respectivă. Am aflat ulterior că lucrurile nu stau chiar așa. Ca orice nou venit am avut un feedback de invidiat. Dar nu feedback-ul la care se aștepta un autor de geniu. Privind în urmă zîmbesc. Unele texte puteau fi încadrate cu ușurință la atelier. Îmi aduc aminte de primul meu text recomandat. Doamne cîte polemici a stîrnit. Îl recomandase Silvia Caloianu, editor pe vremea aceea.

Confesional

mărturisesc lui Dumnezeu Atotputernicul
și acestei foi
păcatele mele:
în fiecare noapte adorm visînd femei goale și
în fiecare dimineață mă trezesc înjurînd realitatea care mi se pare
un Crăciun mizerabil petrecut departe de casă
cerșind îngeri și
transformînd colindele în cîntece de crîșmă
în fiecare zi îmi doresc să scuip de la etaj trecătorii,
invidios pe cei care știu că cineva îi așteaptă acasă
visez că îi dezbrac pe toți și-i las să umble pe străzi
mi-am mințit toți prietenii prefăcîndu-mă
că îi ascult cînd, de fapt, nu mă interesa deloc durerea lor
urăsc pe cei care primesc telefoane sau scrisori și
mă răzbun pipăindu-le visul sau sugrumîndu-i în versuri albe pentru toate aceste păcate
nu-mi pare rău, nu-mi cer iertare
vreau doar să am puterea să le săvîrșesc pînă cînd
Dumnezeu mă va trage de păr și-mi va spune
ca totul e simulare și
că poezia aceasta nu e poezie
e o mizerie, dar
e satisfăcătoare ca penitență

Acesta a fost primul meu text cu steluță roșie. Era scris prin clasa a XI-a cred. După ce am terminat liceul n-am mai scris un rînd cinci ani de zile. Am continuat să postez ce am scris în liceu. Apoi, după un oarecare eveniment, o fractură de zigomat și o fugă în Oradea, s-a produs declicul și am început să scriu. Între timp am cunoscut-o pe Ioana căreia îi spuneam tot timpul că trebuie să te doară ca să poți spune ceva important. Aș vrea să înțeleagă fiecare corect acest text. Am trecut prin toate etapele: nivel 0, steluțar, editor, nivel 0 și iar steluțar. Am fost editor pe alte două site-uri literare. Am învățat că o steluță, indiferent de culoare, e doar un mod subiectiv de a aduce în atenția cititorilor un text. Nu un certificat de valoare literară. Probabil de aici frustrările la care am asistat în acești ani. Am învățat că a scoate o carte, la fel, nu certifică o valoare literară. De aceea mi-am propus să nu public pe hîrtie. În momentul de față pentru mine e o responsabilitate prea mare. Iar dacă sînt responsabil nu mai sînt eu. De altfel am și plătit tribut iresponsabilității mele. Ca orice om am avut frustrări, mi-am șters pagini întregi de texte, m-am retras. Ca să parafrazez, am înțeles că poezie.ro nu crede în lacrimi.
Au fost vremuri bune, ani și autori buni cu texte pe care le degustai ca pe un vin vechi împărțit cu prietenii. Recunosc. Nu sînt un om care citește prea mult. Ultima carte pe care am citit-o a fost Cîrciuma lui Bicuță. În rest, Santinela de lut, De ce fierbe copilul în mămăligă, Raftul cu ultimele suflări, Să spui morții noapte bună și încă vreo cîteva. Peste 80% din lecturile mele au fost virtuale. Am descoperit aici cîțiva autori, cîndva membri sau încă activi, de care m-am îndrăgostit. Majoritatea sînt de pe vremea cînd pe poezie.ro autorii semnau cu pseudonime. Din punctul meu de vedere atunci a fost cea mai frumoasă perioadă. Și astăzi, mergînd pe urmele steluțelor celor ce nu mai activează, descopăr autori de care nu știam.
Într-un fel autorul topului are dreptate. În ultimii ani, compromisul dintre sacrificarea calității și creșterea traficului și-a spus cuvîntul. Poate greșesc. Îmi aduc aminte de inițiative ca Librăria virtuală, unde puteai comanda cărțile autorilor care postau, de antologiile poezie.ro sau proza.ro, de boierism și alte asemenea. Zeci de autori, necunoscuți s-au remarcat aici, au scos cărți. Mă întreb oare cîți au, într-adevăr, valoare literară. Nu sînt instanță critică, dar am rămas fidel crezului meu: cartea mea în plus o pîine în minus. Dacă cineva vrea să citească, atunci să cumpere o carte bună, nu cartea mea. Nu sînt modest și nici nu am complexe. Valoarea nu e totuna cu a rezona.
Se scrie mult și prost. Orgoliile sînt pe măsură. Am încercat să evit polemicile inutile deși uneori a fost inevitabil. Am învățat că la fel de inutile sînt comentariile agresive, revanșarde, demolatoare. Am decis să las un semn doar acolo unde am ceva de spus. Inevitabil s-au legat prietenii mai mult sau mai puțin literare. La fel și antipatii. Uneori poezia devine o formă de socializare. Poate chiar ăsta e și unul din rolurile ei. După cinci ani mă uit în urmă. Cu tot cu textele retrase, am în jur de 1000 de texte. Nu am avut nici o pretenție de la ele pentru că, în cele din urmă am reușit să le definesc: vorbesc singur după ce oamenii pleacă și-mi dau în cap că n-am avut curaj să le spun ce am vrut. Dincolo de încadrare(personale, poezie, proză), din fiecare am învățat cîte ceva. Pot să văd acum cît am evoluat. Am învățat să merg, să mă leg singur la șireturi, să citesc ceasul, să vorbesc. Acum învăț să scriu. Deocamdată încă desenez bastonașe. Într-o zi sper să ajung să scriu cuvinte întregi pe foi dictando.