Mai târziu am ajuns acasă, am ridicat pe rând tălpile, am aruncat sandalele (un zvâcnet scurt), am încuiat ușa de la intrare (gesturi învălmășite), am deschis frigiderul, am luat o cola rece, am căutat repede pachetul de țigări, m-am așezat pe canapea, m-am ghemuit acolo, am aprins o țigară, am tăcut, mă gândeam la ochii bătrânei, ochii ăia ca o spumă murdară, parcă se făcuse frig, spuma curgea din tavan, se întindea pe pereți, curgea încet, acoperea podeaua, am tăcut, se strângea ușor, nu, nu mi se părea, chiar se înverzise deodată, își schimba culoarea, parcă era o porțiune din mare la picioarele mele, înotau pești în ea, pești cu ochii aprinși, o fâșie de lumină lua foc, sunt sigură că țipau pescăruși, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai tare, îmi apăsam tălpile și din canapea creșteau pietre, pietre tăioase, le simțeam cum îmi intră în carne, probabil sângeram, am tăcut, se întâmpla ceva, ceva greu, era tot mai frig, nu mai era timp, mi se aprindeau ochii, îmi creșteau solzi, începeam să mă aplec (și de nicăieri nicio împotrivire), toate se învolburau în același timp cu mine: cărțile, păpușile, rochiile, tabloul cu Maica Domnului, lucrușoarele mele (amintiri), se scufundau toate, parcă creștea ceva, tăceam, alunecam, mă întindeam lângă pești. Alături, în toată apa asta, se scurgea privirea bătrânei.
Mai departe a fost cum trebuia să fie. Știam doar că nu mai trece.