Sunt numai un punct, distribuit într-un tablou.
Uneori vântul mă spulberă din rădăcini,
mutându-mă dintr-un peisaj în altul.
Când sunt singur prin lume, rătăcitor, căutând
alt punct de sprijin, când mă cuprind
cu brațele să nu mă risipesc, printre culorile sorții.
Odată mă culcasem în mijlocul pământului,
munți în stânga, munți în dreapta, priveam cerul,
și-mi vedeam umbra de copil rotindu-mi-se deasupra,
chemându-mă să-i mai gust starea inocenței.
În alte tablouri mă regăsesc visător, sentimentul acesta
contemplativ, mi-e ca un clopot căzut peste timpanul
secundei, prăbușind-o în efemer, acolo unde setea
tot însetează, unde iubirea iubește, fără înțelepciune.
Aici dispar. Penelul alunecă peste unda albastră a zării,
pân` la talazul înspumat al așteptării.
În peisajul imensității, conturat pe arcada statornică
a timpului, prind iar contur, alături de alte puncte,
unele mai mici. Meandrele secundelor răspândite
de-a lungul marelui fluviu cu ani, depun aluviuni,
pe umerii fiecărui afluent. Un pas, un zâmbet,
o poveste, fiecare punct are istoria lui, anotimpul lui,
tabloul lui.


21 noiembrie 2009