Eroul... inlemnit de figura aspra a preaslavitului sau rege si idol, refuza sa-si desclesteze oasele inrobite de rani si durere...continuand sa onoreze pozitia ingenuncheata a unui adevarat cavaler (genunchiul drept-n podea, fruntea lipita de manerul spazii-n forma crucii, tintuit pa-n la refuz de pumnul tremurand al bratului drept)... desii siroiele navalnic ii umpleau armura,(o data de un argint sclipind-n toata splendoare-i)... de sangele-i negricios spre coaugulare.
- Graieste!... glasul regelui precum un trasnet intrerupse linistea de mormant a sali tronului.
- Mii de osteni au pierit in doar o zi... iar dupa doua te intorci invingator a unui asemenea imperiu tiran?!...
Cum e posibil?...parca soptiind, parca implorand, regele... graii privind tavanul pavat-n cristale si lustre aurite.
Clintind doar bratul stang spre desagul din piele(inbacsit de funingine si sange, cu totul strain unei armurii de ranc inalt)... generalul rostogolii cu ultimele puteri spre glesnele regelui(inproscand marmura vernil cu sange si farmituri de oase)...un capataii de prunc.
Regele cazunt ca secerat pe ghenunchi nu se mai satura de hohote diabolice si saruturii lungi pe manusa dreapta a generalului.
Eroul scarbit de sine si de ceea ce idolizase o viata... cu aceasi mana stanga si ajutat de pumnal(cadorisit de insasi preaslavitul rege pentru vitejiie si eroism acum prea multi ani)...
Regele uimit de o fierbinteala ce contrasta cu raceala marmurei de sub proprii genunchi... incetase orice manifestare. Maruntaiele eroului sau, generalului sau... acum ii invadau in nestire coapsele.
In aceasii pozitie de breaz cavaler, generalul cu ultimele suflari graii:
-Ti-am cadorisit si-acest imperiu!