Îl vezi trecând prin curtea mănăstirii
și te retragi din calea lui,
căci pare-a fi o blasfemie
dorința de a-l saluta.
Așa, fără să vrei,
îl protejezi de lumeasca mândrie.
Nu va putea să știe cât va trăi
că îl cinsteai ca pe un sfânt în viață;
nu va putea și nu va trebui să știe,
căci, dacă va afla, nu va mai fi un chip de sfânt în trup,
va fi, la fel ca mine, doar un om,
mândru, în sinea sa,
deși va încerca să își înfrângă bucuria,
nepermisă.

Așa, lăsat în colțul său de umbră
și de uitare
și de rugăciune,
va fi adevărat Părinte
și va putea să țină ajunare
când alții beau, petrec, se veselesc ...
În ziua-întâi a anului, tot omul,
de-i creștin sau nu,
petrece.
Dar nu și el ...
Părintele și-atuncea ajunează.
La ce folos?! – ne-om întreba,
căci ziua este pentru bucurie ....
Dar nu e chiar așa,
fiindcă nu a cântat cocoșul de când ...

În fața oamenilor, credincioși, mai mult sau mai puțin,
cuprins în hora sufletelor cu sfinții din icoane,
ce urmăresc atent de pe pereții bisericii
abia încimentată, tencuită,
Părintele s-a luat la trântă cu Satan.
Luând cuvinte din Molitfă și frământându-le
în rugăciuni străvechi
și spaime sufletești, mai noi,
le-a transformat în sulițe de vorbe
și le-a țintit, cu nebunia de călugăr hirotonit,
înspre Ucigă-l-toaca!
Iar clopotele, lung, dulce-amenințător și hotărât,
băteau alături de o toacă mică,
din lemn de arbore ucis de mână de muntean:
cling – clong – talang – dalang ...
tic – toc – pă – cat – și - pa-timi – și ne – caz ...

Părintele monah citea din Molitfelnic,
iar Starețul, alături, se ruga,
când alt monah, mai tănâr în ale rugii, cânta în strană.
și când, printre suspine de poet,
un altul, mai firav, mai uscățiv,
lovea în toacă și-o ține să-i plângă pe umăr,
unduind sau tremurând, crispată.

Părintele citea, cuvinte se transformau în țepe
și-l sulițau pe diavol,
dar regetele ca de leu turbat și de hienă,
nu se-auzeau în turla înălțată
decât, cine mai știe (?),
în vreo ureche de bătrân surzit la sunetele astei lumi ...
Departe, peste dealuri, un scâncet de șacal
călcat de diavol pe coadă, în trecerea-i nebună,
le dă fiori în sat celor ce dorm și mai tresar în vise....

Părintele citea, cuvintele, cascadă,
cădeau în sufletele vinovate de păcat,
dar nu săpau, să curețe desfrâiele de viață,
nu alungau mocirla adunată
decât la mal, ușor, cât spunea omul:
„Mă iartă, Doamne, am greșit!”

Părintele citea, dar păcătoșii au rămas nevrednici,
netrebnici,
ca toată viața lor...
Iar Diavolul, îngenunchiat de rugile creștine,
încorsetat de sfântul blestem al Domnului ...
revine în mulțime.
Acuma gata, a trecut urgia,
poate să-și facă mai departe soți....

Însă Părintele continuă să ajuneze
și Diavolul se ține departe înc-o vreme,
se ține aiurind printre prăpăstii de dealuri casiene...
își frânge brațele trăgând de poarta mănăstirii,
însă, la ușă, asemeni unui Cerber, unul blând și sfânt,
încă mai stă în rugăciune
un Sfânt chemat la ajunat ...