La un examen de teoria literaturii, pe la sfârșitul anilor ’90, un student care citise cu un ochi prea critic și POSTMODERNISMUL ROMÂNESC al lui Mircea Cărtărescu a dat chix, rămânând pe toamnă cu această boabă sau cui. El urma în paralel două facultăți, de Litere dar și de Teologie. În locul profesoarei care ținuse cursul de teorie literară, trebuise să dea examenul de sfârșit al anului trei numai cu Alina Ologu. La seminarul ei nu lipsise niciodată. Din proști și incompetenți asistentul și lectorul universitar Alina Ologu, nu-i scosese pe niciunul dintre colegii săi, nelăsându-i să scoată un cuvânt, în nicio săptămână dintr-un întreg an. Comportamentul Alinei Ologu din acel an și nu numai, de-o rigiditate dezarmantă, se datora superiorității ei proverbiale. Intrase adânc morcovul în pământul desțelenit al noului campus “Ovidius” de lângă Satul de Vacanță. Nimeni nu era mai structuralistă și telle-quelle-istă decât acest asistent universitar, venit special parcă de la SANEPID, care știa orice ne învățase încă din anul întâi de facultate Profesorul Marin Mincu, și încă puțin pe deasupra – după cum pretindea ea, ucenica vrăjitoare. Marin Mincu era o somitate, înțelegea și scria literatura, fără a se crampona în poncifele (post)structuralismului, textualismului francez. Alina Ologu se credea născută învățată. Nu se apleca în 1998-1999 deloc asupra minții studenților, ci delira numai de prin cărțile ei, având colecția critică de la Univers îngrămădită haotic în cap: I.M. Lotman, A. Greimas, Vl. Propp, M. Corti, G. Genette, grupul μ, Roland Barthes, A. Starobinsky etc. Eseistul Nicolae Steinhardt profețise dinainte că o să apară acest tip de dăscălime universitară, fără har didactic dar și lipsit de-un fler minimal în interpretarea literaturii : “[...] în lumea literelor (și ea secundară, artefact, creație) nu apare leacul raportării imaginarului la rezultatele exprimabile în cifre. Structuralismul, închis în temnița propriului său limbaj, dependent de stilistica sa ca de un drog, poate cu timpul deveni o formularistică, o idolatrie, un marș în cerc închis (aidoma plimbării în țarcuri a deținuților în pușcării). În loc de a fi o tălmăcire, o dare în vileag (precum făgăduise și se fălise a fi), o descotorosire de atribute și dichisuri, ajunge la rându-i maldăr de veșminte sub care trebuie căutat un trup, o enigmă care se cere descifrată. [...] Literatura prefăcută în și redusă la magnetofon și videocasetă; o lume bine clasificată, o lume completă, chiar foarte completă cât privește componentele, foarte mărunțită, foarte sondată ca atare (telle quelle), cu excluderea vreunei intervenții a perspectivei ori poziției celor în cauză, vreunei atitudini preferențiale, vreunei alegeri sau judecăți. O lume prelogică: străină de orientări și selectivități morale; o lume de piese anatomice, de ierbare, de cartografe, de cadastre; o lume enunțiativă. Și o sesizare a ei strict morfologică. Oamenii se mișcă, aleargă, trec, recurg uneori la întrebuințarea cât mai sumară a limbajului; însă în puținele lor găuri, în faptele și contactele lor cu mediul exterior nu mai apar finalități.” (N. Steinhardt, cap. “Structură ori sens” din cartea “Critică la persoana întâi”).

Acel student ascultase la televizor, la începutul verii anului 1999, pe TVR1, o lungă emisiune, transmisă în direct, cu mulți oameni de cultură care dezbăteau și despre postmodernism – însă din perspectivă strict culturală, filosofică, artistică, nu literară și critică. Deodată, pictorul și eseistul Sorin Dumitrescu a lansat ideea că Domnul Iisus Hristos este cel mai autentic postmodern.
Precum Bulă, fără să își țină fleanca, studentul care citise din bibliografia impusă pentru examen, a spus Alinei Ologu că Hristos e postmodern. A fost trântit imediat, nefiind lăsat să arate de ce. Studentul pricepuse opinia lui Sorin Dumitrescu. Nu era în totalitate de aceeași părere cu acesta. Alina Ologu i-a râs în față, aproape că se tăvălea în sală de râs – “Ce banc bun!”, neintuind că studentul voia să tragă spuza ideii lui Sorin Dumitrescu înspre conceptul de apocaliptic, de agonic – poate cel mai rezistent concept al postmodernității de la jumătatea secolului al XX-lea încoace.
Dincolo de acest fapt goliardic neanecdotic – mai bine spus incident neplăcut – teoria implicării ori a neimplicării lui Hristos în postmodernitate și chiar în literatură este tot mai controversată. Nu și în filosofie, psihologie, sociologie, arte. Ci numai în literatură – spun pe la noi destui critici și scriitori. În sculptură, în toate artele plastice, chiar în arhitectura de ultimă oră tot ce este hristic și creștin (cruce, suferință, înalțare, apă baptizmală, euharistie, acoperișele Muntelui Athos și a altor chinovii, planurile cruciforme sau treflate de la clădirea veche a bisericii) a căpătat o oglindire directă, ori indirectă. În muzica postmodernă, contemporană se prelucrează la infinit motive ale muzicii gregoriene ori ale psaltichiei bizantine. “Carmina Burana” este o lucrare muzicală contemporană, în care Hristos ne cheamă spre cea de-a doua și ultima Sa Parusie. Corurile de la noi din țară, “Madrigalul”, “Harisma”, “Stravopoleos” au dat mărturii hristice și celor care vor să-și astupe urechile la baterea clopotelor în duminici. Spectacolul teatru-dans, atât de bine explicat la masterat de către profesoara, maestra și teoreticiana Raluca Ianegic își revendică, în virtutea faptului că e contra baletului clasic, o “arhitectură” compozițională de soiul coborârilor de pe Cruce din Renaștere și melodramele barocului. Hieratismul mișcărilor, suferința interioară, mesajul corporal al spectacolului teatru-dans încă nu este înțeles prea mult în România. Ruperea veșmintelor, dezgolirea pe scenă au și ele amprenta culturală a operei “Pietá” de Michelangelo. Gaspelul american, din care s-a inspirat atât de mult cântărețul și marele dansator Michael Jackson are ca nucleu programatic pe Însuși Iisus Hristos transmodern și postmodern. Vocea puternică și totodată blândă a lui Hristos Dumnezeu adevărat se aude îndeosebi în baladele rock, dacă nu și în celebrele hituri al formațiilor rock fără mesaj anticreștin. În pictură apocalipticul cunoaște noi și noi dimensionări încă de pe vremea barocului și a romantismului (pentru aceasta îi amintim pe Dürer, Hieronim Bosh, Goya, Delacroix). Gaudí a revoluționat stilul gotic (dar și arta modernă în totalitatea ei) – dându-i aspirațiile ori mitologemele omului postindustrial, despre care discută în “Condiția postmodernă” François Lyotard. Constantin Brâncuși a făcut pentru sculptura secolului al XX-lea aceeași revoluție gandhistă (“Cumințenia pământului”, “Rugăciune”, “Măiastra”, complexul sculptural de la Târgu-Jiu) pe care a produs-o în Occident și gândirea savantului Mircea Eliade, dublată de talentul său de excepțional scriitor. Eugen Ionescu Constantin Noica, Dumitru Stăniloae și Emil Cioran au adus numeroase servicii curentului filosofic, artistic și religios care e cunoscut în Europa și Americi cu titlul nealterat de postmodernism, în sensul că trece la “slăbirea gândirii tari”, pe care a teoretizat-o Gianni Vattimo, pornind în special de la Friedrich Nietzsche.

În critica noastră literară, despre poezie, romane, proză scurtă, dramaturgie găsim însă ecouri despre Divinitate, de la optzecism încoace. Nu se receptează, de obicei, decât ceea ce s-a decretat a fi lipsit, dezbrăcat de sacralitate. Nicio referire, la mulți dintre poeții, ce s-au pretins ei înșiși transmoderniști (Alexandru Mușina, Ioan Groșan, Mircea Cărtărescu, Ștefan Caraman și alții) la această instanță dialogală, Hristos Mântuitorul. Ostracizat din mișcarea revoluționară a optzecismului literar românesc, Hristos S-a refugiat, cum a putut și El, mai mult camuflat : la Matei Vișniec, la Adrian Alui Gheorghe, la marele nouăzecist Cristian Popescu, la optzecistul Liviu Ioan Stoiciu. Sub diferite înfățișări, mai concret în chipul lui Dumnezeu din fiecare om simplu. Personalitatea hristică n-are cum să fie alungată nici din “biografismul”, autenticitatea ultimei generații douămiiste (generația MM mai exact – 2000 ori Marin Mincu). Radicalismul trăirilor, adeseori negative, nimicitor războinice, aparent fade în invenție și descrieri, deznudate de retorism și dogmatism, concret obiective la urma urmei străbate ca un fir roșu începând din 1999 (primul manifest fracturist al tinerilor Dumitru Crudu și Marius Ianuș), trecând prin curajul cenaclului “Iphigenia” până în momentul actual, anno Domini 2010, când se scrie tot în aceeași factură, specifică vârstei tinerilor, încă netrecuți de treizeci și cinci de ani în marea lor majoritate.
Octavian Soviany a avut curajul să dea o altă denumire “transmodernismului” din literatura celor două decenii 1981-2000: “apocalipticul”. Theodor Codreanu conceptualiza transmodernismul. Suficient de bine.
Cu un aparat critic de invidiat, revendicat și din textualismul programatic al criticului Marin Mincu, O. Soviany a scos multe dintre mărgăritarele pierdute prin hrana celor din Gadara optzeciștilor români.
Gheorge Pruncuț, un poet nouăzecist impecabil, a scris foarte puțin și a decedat prea devreme, puțin după Cristian Popescu. Mulți i-am citit volumul de poezie apăraut la editura Marineasa, acum cinci ani. Are o operă cvasinecunoscută, în care Hristos postmodern dă cu tifla majorității creațiilor literare considerate “postmoderniste”, adică fără niciun Dumnezeu. După George Bacovia nu s-a născut un alt poet care să-și dorească anonimatul cu orice preț, să rămână în Vestul extrem al României, cunoscut numai de colegii săi scriitori. Ca un semn de prețuire valorică a operei sale lirice, mai cutremurătoare în incantații decât “Psalmii” lui Tudor Arghezi, stând pe aceeași treaptă cu volume ale lui Vasile Voiculescu, Ion Caraion, Radu Gyr, i s-au publicat postum toate poemele lui Gheorghe Pruncuț, unul dintre marii reprezentanți ai nouăzecismului românesc.