...Și totuși, plecarea ta n-a rămas neobservată.
În urma-ți s-a rostogolit ghemul firului meu vital,
depănîndu-se undeva într-o albie secătuită,
lăsîndu-mă boștură de dulceața viselor,
dar suprasaturată de reflectări fără noimă
și lipsite de culoarea picăturilor de curcubeu.
În schimb ți-ai scuturat de pe umeri
povara focurilor de artificii
ce încercau să se localizeze în durerea de la linguriță.
Þi-e mai simplu să-ți înmormîntezi astfel clipele?
Nu te acuz, e numai problema mea
și ce-ți pasă de încă un deces-
atîtea cadavre semănate sub tălpi,
în văzduh, în interiorul nostru...
Unul mai mult, unul mai puțin...
Iar lăstarul înmugurit smuls, nu e o crimă,
e doar mijloc de iarnă și cine să ne asigure
că ea va lua sfîrșit în țurțurii pulsului tău.
Cred că te-ai cuibărit indolent în ninsoarea apatică
dintr-un sfîrșit de faur și...
acesta e punctul amfidromic
a tensiunii arteriale din sfera,
deținutul căreia ești...