Clipe demult așteptate
renasc la-ntoarcerea acasă.
Amintirea datinii străbune
prinde viață, se animă
ca-ntr-o inimă de copil.
Obârșia-mi vorbește fără
cuvinte, dorul se alintă,
inima râde, ochii-mi strălucesc
iar sufletu-mi vibrează,
numai când piciorul calcă
pământ românesc.
Nicăieri în lume nu e ca acasă.
Tradițiile altui neam, le simt
ca pe un mit artificial,
tradițiile neamului meu, le simt
adevărate altare de închinăciune,
ofrande aduse divinității,
ca o purificare de la mic la mare.
Le port cu mine permanent,
le am în sânge.
M-apasă dorul de colindele străbune.
Oriunde în lume aș umbla,
nu-i datină ca-n țara mea.
Zâmbetul străinului îl primesc cu drag,
dar nu-l simt cordial.
Altruismul lui în pragul ușii se oprește.
Unde în lume, răsună bucimul de dor și jale?
Sau naiul cu ciocârlia se întrece?
Mi-e dor de vatra dragă strămoșească,
abia aștept să mă întorc acasă.

16 septembrie 2009