Arareori ma ajută timpul să mă prăbușesc în neantul gândurilor; îl numesc „neantul” deoarece știu că aceste gânduri sunt nimic pentru prezent. Ele vin din trecut și primesc viață în viitor, deși pe moment suportă doar conturul unui destin oarecare, al meu. Atins de această absurdă dimensiune a memoriei tot ceea ce am creat sau distrus mă răscolește. Copilăria și adolescența mea au avut de toate. Răsfăț, iubire necondiționată, violență domestică, compasiune, rutina școlilor absolvite sau parțial parcurse, iubiri neîmpărtășite, anturaje utile, plăcute sau compromițătoare, minciuni mai mult sau mai deloc nevinovate, adevăruri brutale. Sunt multe de spus despre ceea ce am fost și ceea ce am devenit ulterior unor experiențe mai mult sau mai puțin devastatoare. Cert este că acum lăsându-mă pradă trecutului realizez că nimic din toate astea nu mă reprezintă suficient încât să fiu credibil. Singura definiție care mi se potrivește ar fi că „sunt genul adaptabil”. Am făcut aproape orice mi-am dorit și în toate felurile, indiferent de consecințe. Adevărul este că noțiunea de consecință pentru mine este tot una cu aceea de asumare. Neabsolvit de încăpățânare și vanitate am refuzat să fug din calea consecințelor, chiar dacă le-am intuit dinaintea înfăptuirii. Acesta este poate singurul motiv real pentru care nu fug de propriu-mi trecut. De asemena, mi-am refuzat extrem de multe. Motive se pot invoca destule, dar nu folosesc decât la aprofundarea cunoașterii de sine. Sunt capabil a diferenția minciuna de sinceritatea naivă, fariseismul de caracter, poetul de un suflet ratat, diletantismul de valoare, femeia ușoară de metresă, prostia de cultură și cultura de inteligență. Toate acestea m-au condamnat la singurătate potolindu-mi setea de cunoaștere, uneori chiar înecându-mă. Indiferent de cate cunoștințe sau lipsuri dețin, acestea nu mă diferențiază de semeni. Sunt supus acelorași erori, am parte de aceleași eșecuri sau împliniri de moment. Nu sunt capabil să aparțin în vreun fel istoriei umanității și nici să o influențez în alt fel. Acumulările sunt enorme la toate nivelurile, dar cu toate acestea simt că știu mult prea puțin despre viață, semeni, trăire, despre complexitatea umanității. Întotdeauna am știut să câștig timp, dar nu am avut știința de a-l folosi cu trebuință. Cert este că timp mai este. Destul sau puțin nu-mi este total la îndemână a decide cât. Voi profita de tot acest timp rămas măcar pentru a păstra puținul pe care îl știu ...

Cluj Napoca
aprilie, 2010