numai gândul poate alunga cuvintele o mie de ani înainte
acest timp ca un perete de granit
mă țintuiește între respirare și cuvânt
și în piept simt arsura istovitoarei ore
ieșită dintr-un ou sec
cum să trec vămile pământești
când aerul este despicat de sabia unui sinucigaș
și în imperiul lucrurilor fără sens
stăpânește nimicul
numai gândul poate alunga cuvintele o mie de ani înainte
lucrurile au picioarele lungi
dacă le arunci
altele se cuibăresc de-a valma lângă tine

tot neînțeleși și necunoscuți unul altuia suntem
lumea a fost măsurată cu exactitate
cu înălțimile și gropile ei
însemnate în hărți cu pași electronici
și noi expuși aparatelor de tot felul
tot neînțeleși și necunoscuți unul altuia suntem
fără atingere
totu-i în privire totu-i privirea

numai lasă-mi cuvintele sub pernă
luăm cina așezați pe o linie sidefie
(e dâra melcului nevăzut ce ne îngăduie
din când în când adăpost)
și apoi ce să facem cu o casă când copiii înoată prin aer
în așternut strivim frunze veștede
până dimineața lucrurile clocesc ouăle seci
de undeva se aude un marÈ™
cerșetorii își iau porția din altă zi decolorată
sau dacă pleci rămâi
numai lasă-mi cuvintele sub pernă
atunci se aud cel mai bine lucrurile vorbind
și o mie de imagini ale tale se vor întinde
ca iedera pe pereți
casa noastră are memoria unei oglinzi

în acest poem lustruiesc metalele iernii