Tainică amintire

O tainică amintire rătăcește năucă
în ora blestemată a blestemului
cînd se mai nasc umbre de lacrimi
pe pînzele albe ale destinului
dăltuind flori-de-nufăr
îngemănate cu flori-de-colț
încrustate pe sufletul meu
ce plînge după nostalgia fulgilor
și a zăpezii dintîi.


Atît de mult

Atît de mult am iubit
și-atît de mult am privit
amintirea iubirii,
încît ochii au început să doară -
să doară pînă la descompunere.
Și dintre toate aceste fire de praf
ce acoperă verdele primăverii
te vor privi mereu ochii aceia...
pe care surîsul morții i-a închis cîndva.
Și inima mea
va dansa peste tot acest univers
pentru că va ști
că din pulberea ce va fi
îți va putea zîmbi ca unui străin.


Spune-ți-mi, unde?

Spune-mi!
de unde încep
și de unde vin gîndurile? –
aceste amintiri dintr-un trecut netrăit?
Unde s-a pierdut tărîmul
pe care, pînă și noaptea,
florile sînt luminoase?
Spune-mi! unde este
cumpăna de sus a izvoarelor?
locul în care pînă și sufletele uscate
pot înflori
măcar o dată?