atât de adâncă durerea amurgului
în care tu ai plecat fără să mă cunoști
să te îngropi cu femeile tale înăuntru
mâinile mele legate într-un mănunchi pe o cruce nedusă
într-o îmbrățișare

stau ghemuită în același poem al curburii
oamenii alunecă pe brațele mele lucioase, hmm, brățările mele
pe care am început să le socotesc descrescător
să te duci ca și cum ai născoci un tărâm
să te duci ca un călător al ierbii de altundeva
unde îmi albesc rochițele unui nou prezent fără de început
în care mă lungesc și aștept și aștept și aștept