Noaptea, o lupoaică bătrână și pofticioasă și de rele și de bune, nu-mi dă pace cu săruturile ei. Nu. Nu sunt săruturile vreunui bărbat. Sunt săruturile lui Iuda. Emblematice pentru trădare. E banală noaptea. Ca o femeie, care se ridică după neiertatele păcate și dispare chinuită de gândul că l-a mai trădat o dată pe insul indolent de-alături, lăsându-i impresia că nu e altul ca el.
În ultima vreme mă trezesc de prea multe ori spunând, în gând, că nici n-am reușit pe deplin să mă nasc și mă simt deja strivită sub munți de răutate. Stau și asist neputincioasă la linșarea identității omului. Am ajuns să mă sfarm din dorința de a știi unde m-am pierdut, ca să știu unde să mă caut.
Prietenii s-au ticăloșit și nimeni nu-ți mai caută azi în coarne. Mai degrabă s-ar transforma bucuroși într-o statuie, numai bună pentru refugiul câinilor maidanezi, decât să te asculte cu cine-ți împarți zilele și patul. Efectul este incredibil. Pe fruntea lor scrie: oportuniști. Îi asemăn cu niste domnișoare bătrâne, devenite peste noapte cliente de străduțe dosnice, dispuse să se vândă.
Caut în neștire leacul ca să-mi îndulcesc viețuirea, morală în aparență, dar păcătoasă și răzvrătită în fond.
Ajută-mă Doamne să-mi păstrez judecata și să nu uit vorbele măicuții mele, pe care, sărmana, în existența ei banală, dar cu bunul simț al oamenilor simpli, mi le spune mereu: Să fii om cu caracter, fata mea!
Păi, cum pot măicuță dragă să fiu eu înger în lumea asta plină de diavoli? Dumnezeu nu merge cu noi pe aceeași mână, iar nemernica mea făptură n-o urăște nimeni mai mult decât mine. Am ajuns să mă conving singură de veridicitatea lacrimilor mele și să-mi chem sufletul de pe coclauri numai de el umblate.
Dar ce crezi măicuța mea? Mă ascultă? A ajuns și el să aibă orgoliul nemăsurat, să vadă pietre acolo unde-i pâine, să vadă furtună acolo unde-i senin și vipere acolo unde-s păsări.
Numai artist să nu fii. Dacă nu-ți subjugi banul, gloria ta ajunge schiloadă. Dar ce vorbesc eu aici? Cine-mi dă mie dreptul să mă cred artist, să iau în stăpânire noianul planetar de informatică și să-i copleșesc pe bieții oameni cu ecoul urletelor mele surde?
O prietenă îmi spunea într-o zi. Dar ce prietenă? Doar nu aparțin niciunui partid sau clan.
– Hei! Nu mai sta și suferi atât. Răspunde-le cu aceeași monedă.
– Nu pot dragă prietenă. Nu pot. Nu, numai că nu sunt ca ei, dar nu mi-aș mai putea privi măicuța în ochi și nici să-i sărut fruntea în care încape toată dragostea lumii.
Ce mai este de ucis, ucideți acum! Pe mine mai lăsați-mă un pic. Nu ca aș fi vreo ingenuă, dar în naivitatea mea, mă întreb încă: - M-am născut și nici nu știu măcar?