Valurile mării întunecate udă nisipul încins de văpaia soarelui, aducând la mal cochilii de melc și jumătăți de scoici ce ascund în miezul lor particule diafane de sidef. Nisipul strălucește în lumina lunii, reflectat în fragmentele risipite ale nu știu câtor căsuțe de vietăți marine, ce ofereau cândva căldură și protecție locatarilor... Dar care, târâte de curenți și strivite de stânci, s-au sfărâmat, ca visele născute în zorii zilei, și au devenit neinsemnate, doar niște particule de praf pe-o plajă pustie și rece.
Stâncile vechi de când lumea, rezistă curajoase, nelăsându-se spălate, mutate, sfărâmate și doar murmură la fiecare nou atac al mării, arătând că deși marea pare nesfârșită, devine neputincioasă la mal.
Pe întuneric, senzația de gol, de infinit, de micime e și mai accentuată și îmi face inima să bată mai repede... să mă tem că plimbându-mă așa, liniștită pe malul mării, ceva din mine m-ar putea împinge în valuri. Că aș putea intra în valuri, să mă întrec cu ele, să mă las târâtă, zgâriată și mai apoi abandonată pe mal, ca o banală cochilie de melc; marea nu renunță așa ușor, până să mă dezmeticesc, până să-mi înfig rădăcinile în nisip, ca să nu mai fiu smulsă, un nou val mă târăște în larg, mă răsucește ca într-un carusel, și mă abanonează din nou pe mal: zgâriată, sfâșiată și cu sufletul gol și confuz, exact la fel ca și-n viață.
Jocul ăsta continuă până dimineață, până ce primele raze de lumină se întrevăd pe linia mării, și par că din valuri se desprind, și pe o scară invizibilă, se urcă până sus pe cer. Și mănunchiul de raze se rotunjește, ca un pântec de femeie, într-o bilă roșie de foc, ce se răcește încet, încet, schimbându-și culoarea de la roșu sângeriu, la portocaliu suculent, și sfârșind într-un auriu desăvârșit, mai intens ca firicele de aur într-o sită de nisip. Și după o noapte grea, cu luptă în cer între aștri, între noapte și zi, între mine și spiritul nevăzut al mării, totul se liniștește, pe o plajă încă pustie, cu un glob de aur pe un cer necernut.
Ziua mă găsește culcată pe-o stâncă colțuroasă, cu firicele de sânge curgând din zgârieturi și cu sufletul gol și confuz, așteptând înserarea ca lupta să reînceapă, sperând că o să ies și mâine din nou învingătoare din valurile puternice ale mării, primind botezul infinitului, încontinuu, noapte de noapte, până când voi avea sufletul ușor ca volanele unei meduze.