Era întuneric când a venit autobusul și mi se furișa printre pleoape o oră aproape că adormită. Aveam locul
12 de la fereastră. Iar pe scaunul din față i-am recunoscut pe Ion Diviza și pe soția lui grijulie Silvica. M-am gândit deodată că va fi o vacanță veselă. Ne-au coborât în aceeași tabără de odihnă.

*

Când am ajuns la litoral, credeam că li s-au dat drumul aici tuturor apelor lumii. Valuri foarte înalte. Vedeam marea cu plajă cu tot pentru prima dată. Într-o parte a limanului se vedea delta Nistrului, iar în cealaltă, marea tulburată. Am luat o scoică în gură. O nimerisem pe una micuță, de culoare morcovie. Am înotat cu ea vreo juma’ de kilometru, apoi mi-am pus dorința care nu se spune.

*

Îmi acopăr ochii cu pumnii.
Senzația că aș sta într-o
stație de metrou
în care trenurile merg încontinuu.
Alteori parcă ar tuna.
Dar cel mai aproape e că
un val bate în altul,
auzându-se numai la țărm.

Pielea de pe buricele degetelor
arată ca un tapet încrețit.
Pescărușii încă nu i-am văzut
atingându-se de pământ.

*

Pietrele arată ca niște cartofi prăjiți. Oamenii arată ca
niște cartofi prăjiți. Un copil a prins o meduză. E rănită zice.
Hai să-i dăm drumul. Hai să o îngropăm.

*

E un val care vine de la un capăt
al țărmului la altul, ca apoi
să se ascundă-n adâncuri. Nisipul
solid între degete. Buzele sărate.
Aș vrea să fiu eu pescărușul imens din cer.
În dreapta stânci mai înalte
de-un deget.
Te lungești pe nisipul bej.
Îți dai ceasul înapoi.
Simți cum spatele și picioarele
și mâinile îți devin prea lungi.
Vântul îți foarfecă
nepăsarea. Valurile se desprind de pământ.
Fără 4 minute 11 dimineața
și primul gând despre.

*

De parcă un monstru clocotitor
ar da buzna peste tine
în fiecare clipă să te înghită
infectându-te
cu frumusețea lui.



*

Stau sub o umbrelă cafenie, citesc o carte despre care nu am voie să spun. Din când în când trece o femeie cu un container portativ și strigă „Crivetchi, crivetchi!”. Mi-am luat și din creveții lor jigăriți de 10 grivne, și, cu toate că îmi venea să-i arunc, știam că fac bine la creier și la ochi, așa că m-am silit să-i mănânc.
*

Stânci de nisip pe care le-aș sculpta
cu un cuțit în plastilină. Văd un vârf turtit ca o buturugă.
Vreau să fie ascunzișul meu. O voce de bărbat
se aude tot mai aproape și apoi tot mai departe
M-au săturat la culme vocile astea.

*

Strănut. Semne de răceală. Cerul e atât de deschis, încât pare să nu aibă culoare deloc. Un copil se lasă surprins de dimensiunea pescărușilor. Nimic surprinzător. Într-a doua zi mi-ar plăcea ca un fluture să se plimbe printre oameni. Să schimbe ceva în prezent.

*

Mi-au rămas numai gesturile.
De dragul unor oameni acceptăm
să purtăm și rugină în sânge.

*

„Vreți vată dulce? Creveți? Plăcinte? Semințe?”
Nu.
Nu.
Nu.
Nu.

Se apropie ora 11 dimineața. Zero kilometri de zile.

*

Prima împușcătură un copil
mă stropește când eu am pielea uscată și fierbinte.
A doua împușcătură o femeie obeză merge
pe lângă mine ca un soldat.
Piciorul ei gigantic îmi aruncă nisip în față.
A treia împușcătură stau în apă. Nivelul până la brâu.
Un val mă acoperă, mă ține sub el conștient
zvârcolindu-mă fără aer mai multe minute. Un alt val fără
spume în margini mă aruncă aproape de mal.

Mă pipăi.

Niciun glonț înăuntru.
Doar tresăriri.

*

Mă gândesc la tăbăcitul pielii și la toate elementele unui pantof: carâmb, vipușcă, limbă, burduf, talpă. Doar atâtea țin minte. Doar atâtea știu despre încălțări.

*

Turboreactor, cearcăne, elice, portocale, parafoc, blugi, habitaclu, explozie. Acestea toate, rulate cu încetinitorul, într-un film, mi s-ar părea foarte poetice acuma.

Citesc din Palahniuk:
„Nimănui nu-i păsa dacă trăia sau murea și sentimentul era al dracului de reciproc”
„Tot ce ai iubit vreodată te va respinge sau va muri”
Mi se par foarte puternice.

*

Amuzantă lărgirea vocalelor de aici. „Ne părăjăvai” înseamnă nu te îngrijora.

*

Citesc "Poșta" de Bukowski. Din când în când râd cu poftă, fiindcă nu mă pot abține. La un sfârșit de capitol, când vreau să fac o pauză, pun semnul, închid cartea și rostesc cu voce, zâmbind „Bukooooowski!”. Umbrela îmi astupă panorama cu oameni. Mă întorc cu fața înspre lumea care putea să mă vadă și observ că unii se uită insistent la mine. Mă gândesc că lectura m-a rupt pentru o bucățică de timp din realitatea în care mă aflam. Chiar bine așa.

*

Noaptea. Ora 3 a.m.

Þi s-a întâmplat vreodată să stai la ora asta, cu nasul complet înfundat, cu dureri de gât și cu două degete ținându-ți buza de jos, ca să rămână dinții căscați pentru aer și să gândești un poem pe care nu știi dacă o să-l poți târî până dimineața, ca să-l scrii, că ar putea să moară și el de insuficiență respiratorie?
Din lipsă de experiență nu știam dacă am 40 sau 60 de procente să supraviețuiesc, dacă adorm. Însă știam sigur că dacă nu dorm noaptea asta, nici nu pățesc nimic. Aveam două variante din care să aleg. Am riscat să adorm. M-am bucurat sincer ca un copil când m-am trezit dimineața vie.

Peste două zile, vreo două sute de criminali imaginari se goneau după mine să mă ucidă în vise. Adică-n coșmaruri.

Trei nopți mai târziu o pisică s-a urcat pe bagajele mele, sprijinindu-și lăbuțele în pat și îmi mormăia la ureche, cât eu dormeam. Mormăitul ei de motan sănătos m-a trezit parțial. Eu am deschis ochii și am văzut conturul capului imens de pisică, cu urechile ciulite, în contrajur, la 2 centimetri distanță de la nasul meu. M-am speriat și am strigat un „Aaaaaa!” scurt, apoi m-am liniștit, înțelegând că e doar o pisică. M-am speriat poate pentru că eu niciodată nu am crescut o pisică la mine acasă.

*

Toți salesmanii ăștia care se plimbă pe mal să vândă lucruri comestibile, toți au aceeași voce, care devine tot mai enervantă, mai ales când ei își promovează marfa cum pot mai tare, când tu citești.

*

Ieri am intrat în magazinul „Caștan” să-mi cumpăr bomboane. Era seara. Afară aerul părea să fie răcoros și plăcut. Dar intrând în magazin, parcă aș fi intrat într-o seră. Condiționerul li se stricase de 2 zile. Aveam impresia că am intrat într-un cuptor încălzit fără aer. În rând stăteau vreo 20 de oameni transpirați, care făceau cumpărături de cel puțin 100 de grivne fiecare, și tot cereau chestii, deși prețurile erau duble. Brusc se stinge lumina. Ziceam că am nimerit într-un film horror. Am mai așteptat acolo cu naivitate vreo 10 minute, după care mi-am dat seama că toate bomboanele trebuie să fie topite. Am ieșit din magazinul „Caștan” ca dintr-un iad și credeam că nu o să mă mai întorc acolo, dar m-am întors în fiecare dimineață.
Dimineața oamenii și lucrurile par angelice.

*

Băiatul care vorbește și pricepe numai ucraineana pe care nu o știu, îmi dă pepeni verzi mai ieftin, mi-i pune în sacoșă și aruncă acolo două mere gratis, îmi zâmbește. Înțeleg aproximativ că-mi zice să mai revin.

*

Într-a patra zi marea devenise blândă, iar soarele mătuit, de parcă cineva l-ar fi acoperit cu un tapet, rezistându-i.



Am înotat vreo 140 de metri, am făcut exerciții pentru spate. M-am învârtit să constat interdependența dintre oră și locația soarelui pe cer. Am dat greș de fiecare dată în ghicirea orei. Am ținut să inventez un personaj. Primul nume a fost Gisberg. Stăteam și mă gândeam de unde s-o fi format în mintea mea numele ăsta. Gicu plus Icesbearg. Ba nu. E doar Ginsberg fără N. Am renunțat la idee. Uitasem că-l am în buzunar și pe Domnul Ghecev. Am stat pe mal și m-am uitat cum marginea apei mută încolo și-ncoace scoicile. Nu le mai pândeam să le vânez pe cele albe și pe cele cu luciu de perlă. Au început să mă plictisească și cititul și scrisul și zgomotul apei. M-am uitat la orizont. Am văzut un om zburând cu un fel de parașută, legat cu funie de o barcă cu motor. Am spus că vreau și eu să zbor. Nu mi-au dat voie. Am văzut toboganul gigantic care te aterizează în apă. Visam la așa ceva. Costa doar 4 grivne. Am zis că vreau și eu să sar de-acolo. Nu mi-au dat voie. Nu-mi vine să cred nici acum că n-am încercat măcar toboganul.

*

Victory online

Vaniușa merge prin nisip până la genunchi
Anturaju-i același
Colțuros scoică contururi echilibrate
Silabisind incertitudini
Vaniușa culege scoici
Vaniușa culege scoici din apă de 7 ore
Opriți-mă opriți-mă cineva
Spune Vaniușa cu o față ca de drogat
Aproape că plângând de disperare
Vaniușa încă nu vorbește bine

*

Pe plajă o doamnă își face make-up-ul. Nu pare să fie unul medicinal. Cred că e foarte complexată. Sau vrea să fie mai frumoasă. Acuma doar lucește.

*

Un tip stă cu capul în apă de vreo 2 minute. Are ochelari protectori, dar asta oricum nu-l scutește să mai și respire din când în când.
În mare înoată niște halucinații și multe meduze vii.

*

Copiii îmi umplu rucsacul cu nisip. Vântul s-a mutat pe cer. Din când în când îmi zboară pălăria. Copiii îmi umplu oasele cu nisip. Le zic hai să vorbim despre indigo. Îmi spun că nu e încă nici apus și nici răsărit.

*

De câteva zile urmăresc cum se mută planeta și cum nemișcarea arde pielea.



*

Nu prea am dat de cunoscuți pe-aici. Doar din ăștia care îți devin cunoscuți, după ce se-mpiedică arbitrar în piciorul tău și apoi își cer scuze cât ar încăpea să scrii pe o juma’ de pagină.

*



Stăteam pe terasa de pe stânci. Jucam biliard, aveam ca fundal marea. Bilele păreau să cadă direct în mare, când dispăreau de pe masă. M-a întrebat dacă nu mă sperie să înot prea departe. Mie chiar îmi plăcea să înot prea departe. Până la epuizare. Acolo valurile erau mai moi.


*

Beam o bere ucrainească în beach clubul „Laguna”, pe plajă. Eram numai eu pe terasa de la al doilea etaj și mă uitam cum oamenii se scaldă și se bronzează, iar copiii zburdă. Șederea mea acolo mi s-a părut cea mai stupidă din tot ce-am făcut în ultima săptămână.

*

O frunză de pelin aplecată,
mâinile date
cu spirt, acoperișul prea jos.
Forfecuța încălzită
la focul brichetei. Flori în grădină.
Un haos spălăcit.

**

Când soarele s-a făcut moale, am ieșit cu toții, îndreptându-ne înspre plajă, dar am ajuns, desigur, în altă parte. Am fost curioși să aflăm încotro duce drumul parcului înspre care ne-am tot uitat zilele acestea ca la o zonă interzisă. N-am fost departe cu intuiția, întrucât Ion Diviza ne-a adus pentru câteva clipe în fața unui afiș pe care scria că e zonă periculoasă, infectată cu tuberculoză, și am fugit de-acolo desculți, cum eram.
Am mers mult pe drumul pe care a mers și Regina Maria. Ajungând la capătul drumului, care, de fapt, nu se termina chiar așa repede, am dat de un lan de mălai, după care am dat și de o priveliște, îmi permit să spun, extraordinară. Ne aflam chiar pe stânca pe care nici nu visam să ajung, când mă uitam în jos. Și marea se întindea pe mai mult de jumătate de cadru, din cât puteam eu cuprinde cu ochii. Lângă mal apa era verde și se vedeau și câteva pete triunghiulare de nisip. Cerul de un albastru deschis, iar apa dinspre orizont, de un albastru închis. Ne-am simțit împliniți.
S-a uitat domnul Diviza înspre priveliștea de după mălai și s-a întrebat „Oare ce răsare mai departe de mălai?”. Iar din mai departele de după mălai a răsărit Igor Mitreanu. Dar nu așa l-am întâlnit, de fapt, pe domnul Mitreanu, în realitate.
După ce ne-am răsfățat sufletele cu priveliștea largă a mării, văzută din înălțimile stâncilor, găsisem un bar cu terasă, în apropiere, să ne servim cu o cafea și niște clătite fierbinți. Cât Ion Diviza făcea glume pe seama barmeniței, s-a apropiat actorul meu preferat, la care mă uitam lung, când îl vedeam pe scena Satiricusului, pentru că îmi ziceam că ar semăna cu Reve. Și-a venit brusc bucuria că s-au întâlnit 2 mari maeștri, într-o stațiune balneară, pe strada Litoralului, absolut întâmplător, așteptând în același rând clătite. Ehehei:
- Prealuminate!
- Preamăiestrite!!
- Preafericitule!!!
- Actorule emerit!!!!!
- Noi suntem de-nică comersanți!
- Niște comersanți da...!

*

Mi-am luat cafea cu lapte. Vânzătoarea s-a bucurat că i-am dat și 50 de copeici, fără rest. Igor ne-a povestit tot felul de istorii amuzante. Apoi ne-am întors pe stâncă și am mâncat acolo un pepene verde gigantic, cât soarele își trăia apusul. Ion Diviza râde de întrebarea soției. Zice „O întrebare foarte naturală într-un câmp natural: unde aruncăm cojile de harbuz?”.

Pe cer, diametral opuse, soarele și luna. Soarele prăbușindu-se într-un acoperiș. Luna deasupra mării. Citesc din Human Zone: Irina Nechit, Victor Þvetov, Andrei Gamarț și o traducere de Vadim Vasiliu. Acum mi se par foarte buni.

*

O câmpie caracteristică stepei bugeacului.

*

În timpul apusului, am admirat indigoul cerului pastelat de deasupra mării, atunci parcă și mai deschisă-n culoare.



*

Din lipsă de alte haine, pe drumul înapoi, m-am învelit cu un cearșaf alb. Mă simțeam ca una dintre clătitele acelea cu ciuperci sau ca actorii din Ispitirea Iudei.

Pe un segment de distanță, la dreapta, era o bancă pe care stăteau trei femei și toate 3 fumau, iar în fața lor stătea un cărucior cu un copil care abia mai pufăia ceva aer.

În fața unui club m-am oprit să ascult muzică rusească.

*

În ziua asta (penultima) am înotat 200 de metri, am lăsat vântul să mă facă să mă simt ca un țurțure, până am ajuns la mal, am sărit pe plajă, am făcut câteva sute de exerciții, să-mi întăresc brațele. Am mers desculț dus-întors toată distanța drumului parcurs de Regină, până la capătul stâncilor și încă mai aveam chef să dansez. Papuas zicea că oamenii se fac tot mai stranii. Mi-am pus muzică la computer și am dansat o oră în ograda aceea cu grădină și copilași îndrăgostiți.

*

Dimineața îmi zic:

O poetă trebuie să aibă 50 de kilograme
Unghii tăiate cu forfecuța-ncălzită
Piele bronzată uniform
Să nu se ardă
Cămăși necălcate
Pantofi fără toc
Pe pământul neasfaltat să meargă desculț
Să bea cafea seara
Și să nu simtă disconfort în cuvinte
Dacă părul nu îi este pieptănat de-o săptămână
Într-o țară în care nu prea pricepe
Limba care se vorbește

*

Când m-am dus la magazin, am luat-o pe scările abrupte de nisip, unde te cațări și cu mâinile și cu picioarele. Dacă atunci când înotam la 20 metri înălțime frica zburda oriunde, numai nu în mine, în lipsă de apă, aici, ba îmi tremura un picior, ba o mână, ba îmi zvâcnea un umăr. Dar țineam minte din „Vagabonzii Dharma” că de pe munte nu poți cădea, așa că am continuat să mă cațăr cu toți mușchii, până mi-au secat și toți îngerii, acolo, sus, pe înălțimile stâncilor.

*

La a 17-a partidă de cărți, din orizontul stâncilor cu scări, a coborât domnul Leonsio (un personaj real dar necunoscut nouă), proaspăt intrat în blau, cu o mutră chiftuită și spirtuită, cu o sticlă în mâna dreaptă și cu femeia lui în stânga. Toată lumea a lăsat cărțile jos, boltindu-și ochii la spectacol. Scările îi cobora familia anevoios.

*

Până la urmă, totul s-a sfârșit frumos. Cu petrecere, și, desigur, cu toast:

- Să vă fie drumul drum, vama vamă, partia mumă să vă primească... (fără taxe vamale pentru nisipul din păr)

*

Delfinii promiși așa și nu i-am văzut. Dar o să revenim și o să-i pândim până vor apărea.

*



După ce ne-am servit cu câte o cafea, pe marginea stâncii, sub lumina lunii, ne-am întors la tabăra de odihnă, mergând pe strada Litoralului. Așa am dat de încă o priveliște absolut superbă, lângă zidurile suple, puse-n cerc, acolo unde lumina lunii cădea oblic, pe mare, dinspre orizont, până la noi. Am numit-o axa luminii.
În centrul stațiunii balneare ne-am oprit la un magazin, să luăm zmeu de cer, pentru Gabriela, taman înainte de închiderea magazinului de suvenire, și apoi am ajuns la tabără să ne strângem bagajele și să dormim măcar 5 ore înainte de drum.

*

Așa am fost prima dată la mare.




Ucraina, Primorsk – Kurortnoe
august, 2010