agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1604 .



De Ziua Mamei, despre singurătate și nu numai…
personals [ Thoughts ]
publicat în Acum (www.acum.tv) - 09.05.2010

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Caesarea ]

2010-10-04  | [This text should be read in romana]    | 



Părinții mei s-au bucurat de o căsnicie fericită și liniștită, de-a lungul a 48 de ani. Trecuseră prin atât de multe evenimente, trăiseră atâtea clipe într-o singură bătaie a inimii, încât parcă se contopiseră, deveniseră UNUL.

Dar, într-o zi, tatăl meu a plecat într-o lume (se zice “mai bună”), lăsând în urmă jumătatea sa…

Deodată, mama s-a trezit dezorientată de schimbarea tragică prin care trecea. Îi era teamă să doarmă singură în apartamentul care, în urmă cu câteva zile, adăpostea sufletele pereche. Îl aștepta, îl căuta în somn, îl respira prin fiecare por al ființei sale, dar…Zilele treceau, așteptarea devenea tot mai grea și mai apăsătoare.

Eu, unica lor fiică, mă aflam în Canada, proaspăt emigrată cu familia. Noi aici, ea acolo, departe, și atât de singură…
Simțeam că trebuie să fac ceva, să îi fiu aproape, să o înfășor în iubirea mea. În câteva luni am reușit să o aduc peste Ocean, să stea cu noi timp de un an. A fost o perioadă atât de fericită! Eram mereu împreună, mama era bucuroasă, mulțumită că îi sunt alături. Zilele senine zburau însă cu repeziciune, iar la împlinirea anului, reîntoarsă în țară, în apartamentul ei, s-a reîntâlnit cu singuratatea.

Astfel și-a petrecut mama ultimii săi 7 ani de viață, călătorind, zbătându-se între singurătate (acasă, în România) și compania familiei sale, de câte ori ne vizita în Canada, unde se alina cu dragostea noastră.

Mereu îmi vorbea despre teama ei de singurătate și sfârșitul pe care îl simțea pândind pe aproape. Grele i se păreau iernile, cu serile lungi, frigul de afară, oamenii care se retrăgeau în casele lor devreme, cu mult înainte de apusul soarelui. Își petrecea zilele în România, conversând cu prietenele, cu sora ei, dar mai ales așteptând cu înfrigurare convorbirile noastre telefonice ; vibra la auzul vocii mele, a nepoților.

Mi se rupea inima cu fiecare despărțire. O conduceam la aeroport și, după îndelungi îmbrățișări, sărutări și promisiuni de revedere, ne luam rămas bun. O urmăream cu privirea inundată de lacrimi, o vedeam îndepărtându-se cu pași înceți, obosiți. Se oprea din când în când și se uita cu durere înapoi; îmi zâmbea totuși, făcându-mi semn să plec, să mă alătur familiei.

Ajunsă acasă, urzea planuri de reîntoarcere, colinda magazinele, făcea economii din pensia mică, să poată cumpăra cadouri nepoților, în anticiparea viitoarei vizite în Canada.

Reușise să amăgească singurătatea, să își ocupe timpul cu gânduri și fapte frumoase, care i-au adus lumină în suflet, energii nebănuite, alimentate în permanență de dorința fierbinte a revederii.

În orașul unde locuia mama, pe treptele reci ale unei biserici, apăruse de la o vreme, un cuplu de oameni în vârstă. Se citea pe fața lor omenia, bunătatea, viața demnă pe care o trăiseră până atunci. NU erau cerșetori, oameni fără căpătâi, dar schimbările de după “Marea Revoluție din Decembrie” le-a dat o palmă nemiloasă.

Erau singuri pe lume, Dumnezeu nu îi binecuvântase cu copii, pensiile deveniseră atât de mici, încât neajunsurile, greutățile materiale, medicamentele pe care trebuiau să și le procure pentru a prelungi această viață nedreaptă, i-au împins la marginea societății.

Se așezau în fiecare dimineață tăcuți, unul lângă celălalt pe treptele bisericii și așteptau…Nu țineau mâna întinsă, nu îți vorbeau, nu cereau nimic. O viață întreagă munciseră, în speranța ca la bătrânețe, vor avea zile tihnite. Acum, își petreceau zilele pe treptele reci, cu ochii în pământ, iar trecatorii grăbiți, mulți dintre ei, nu îi observau.

Mama se oprise lângă ei din prima zi și intrase în vorbă cu doamna, învăluită într-o tristețe neînchipuită. Astfel a aflat crunta lor poveste. De atunci, de fiecare dată când avea drum spre centrul orașului, mama stătea de vorbă cu cei doi pensionari și împărțea cu ei puținul agonisit din pensia ei cea mică. Avea o mulțumire sufletească enormă, simțea că acolo, pe treptele “Casei Domnului”, două suflete sunt alinate, iar sufletul ei, când va veni vremea să se înalțe, o va face cu mai mare ușurință….

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!