În loc de prolog

"Este foarte greu să așez în scris tot ceea ce îmi vine în minte..." așa începe jurnalul scris de mine cu niște ani buni în urmă. Este la fel de greu să îl transcriu acum, deși s-au scurs destui ani de atunci și rănile s-au vindecat. Este greu pentru că citirea și transcrierea fiecărui rând scris atunci, mă face să mă întorc în timp. Tot ceea ce este scris aici nu este o ficțiune, ci e însăși viața mea. Poate de aceea întoarcerea în timp aduce cu ea emoțiile și trăirile de atunci.

Am să public acest jurnal pentru că el este o călătorie printr-o parte din viața mea; poate cea mai grea și cea mai încercată parte a vieții mele. Se spune că nimănui nu îi este dat să ducă în viață mai mult decât poate. Dacă este așa, atunci mie mi-a fost dat să pot duce mult. Încercarea prin care am trecut și pe care vin acum să v-o împărtășesc depășește de parte imaginația multora dintre noi. Am cunoscut disperarea, deznădejdea, speranța, bucuria.

De ce vreau să fac public acest jurnal? Doresc să fac public acest jurnal din simplul motiv că eu mă consider o învingătoare acolo unde poate alții s-ar fi dat bătuți. Am învins prin ambiția de a nu renunța nici măcar atunci când totul părea să-mi fie potrivnic. Am învins pentru că eu am cunoscut durerea până dincolo de limitele ființei mele și nu m-am lăsat pradă ei.

Am cunoscut durerea sfâșietoare a neputinței. Durerea aceasta mi-a fost casă, masă, tovarăș pe o bucată din drumul vieții. Pentru că eu am reușit să înving această durere și să mă desprind din strânsoarea ei de menghină, consider astăzi că sunt o învingătoare. Din această poziție de învingătoare, vin și îți spun ție cititorul meu drag, că și tu poți să învingi.

Încercarea mea este poate una dintre cele mai grele, pentru că ce poate fi mai greu decât să îți știi copilul în suferință și să mai știi că tu, personal, nu poți să îi curmi această suferință? Ce poate fi mai dureros decât să îți privești copilul în ochi și să știi că nu depinde de tine să îl poți ajuta? Ce poate fi mai sfâșietor pentru o mamă decât să se știe neputincioasă în fața durerii copilului ei și să se simtă condamnată să fie un simplu spectator? Eu nu am vrut să accept această condamnare de a fi spectator la durerea copilului meu. Eu nu am vrut să mă resemnez și astăzi pot să spun: “Eu am învins! Pentru asta eu sunt o mamă învingătoare. Dar și tu poți fi la fel ca mine.”

Se spune că “Dumnezeu îți dă lumina, dar tu trebuie să răsucești comutatorul.” Pentru fiul meu, am prins “lumina” vieții a doua oară.

Publicarea acestui jurnal reprezintă destăinuirea în fața dumneavoastră a efortului depus de mine (și nu doar de mine) pentru viața fiului meu și ce a însemnat “să aprind lumina” în bezna vieții lui.