05 ianuarie 2003, ora 15:00 – Va veni din nou barza

Era primăvară și cald. Dacă scoteai capul pe fereastră, simțeai aburul cald al pământului care se trezea la viață. De ceva vreme aveam niște probleme de sănătate și începusem să mă hrănesc cu ideea eronată că pentru mine se "făcuseră cărțile" și că eu nu voi mai avea nici un alt copil în afară de Alex. Mai fuseseră ceva antecedente și în consecință, gândeam că am un fundament teoretic puternic pentru ceea ce îmi încolțise în minte. Am decis totuși să îi fac o vizită medicului meu obstetrician, dar fără să îmi fac vise că ar putea fi altceva decât o nouă problemă de sănătate peste care va trebui să trec cu răbdare și încredere.

Îmi și închipuiam scenariul răspunsului: "Dragă Nico, tu știi foarte bine că ești o persoană care ai ceva complicații așa că nu are sens să ne lamentăm de pomană. Mai bine, hai să vedem ce este de făcut. Am să te rog să ai răbdare cum ai avut și în momentele anterioare când au mai fost probleme. Problema de acum se va rezolva așa cum s-au rezolvat și celelalte." Nu sunt o fire care să se sperie din orice, dar nici nu îmi place să las lucrurile să își găsească rezolvarea de la sine. Eu trebuie să am mereu un răspuns clar, să îmi gândesc un drum de rezolvare, eventual să îmi fac și un plan de rezervă în eventualitatea că ceva nu ar merge și nu aș reuși din prima.

Am decis să scap cât mai curând cu putință de orice urmă de îndoială și, în consecință, mi-am făcut o programare pentru un control de rutină care să spulbere toate incertitudinile. Nu mică mi-a fost mirarea când medicul meu curant mi-a spus cu un zâmbet ușor ironic și îngăduitor așezat pe chip, că nu prea am de ce să îmi fac probleme pentru că "boala" de care sufăr eu se va vindeca de la sine peste aproximativ 8 luni.

Recunosc, am avut nevoie de ceva secunde bune să înțeleg despre ce este vorba. Nu prea mai auzisem de boli care să se vindece singure în 8 luni, așa că mă simțeam puțin încurcată și nu pricepeam ce vrea să îmi spună. Într-un final, m-am dezmeticit: urma să mai am un copil. Ce simplu era totul!...

Pentru că doamna doctor mă cunoștea de foarte multă vreme și știa că îmi doresc copii, m-a întrebat ce gânduri am cu sarcina. Aproape fără să gândesc ce răspuns să dau, i-am replicat: "Am să îl păstrez. Evident. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile și mi-a mai dat un îngeraș." M-am îmbrăcat și am ieșit din cabinet zâmbind.

Pe drum, gândindu-mă cu o fericire imensă la mica ființă ce se cuibărise în mine atunci când mă așteptam mai puțin, m-a străfulgerat un gând: "Pe acesta îl va chema Ștefan". Am realizat ce am gândit și m-am mirat singură de ideea venită pe neașteptate și care mă străfulgerase parcă. În timp ce mergeam, am început să îmi pun tot felul de întrebări în legătură cu afirmația care tocmai îmi invadase mintea: "Dar dacă va fi fată? De unde știu eu așa de sigur că va fi băiat? Cum de mi-a venit tocmai un astfel de gând? Ce e cu numele ăsta? Ce mesaj este și de unde vine?"

Am încercat să fac tot felul de conexiuni între numele pe care tocmai îl rostisem în gând și puișorul din mine. În final am găsit o primă explicație că probabil numele de Ștefan este legat de sfântul din calendar care este în apropierea datei la care teoretic ar fi trebuit să nasc. Părea să aibe destul de multă logică așa că am încercat să mă potolesc și să iau explicația asta drept logică.

Cum premonițiile nu mă înșeală atunci când este vorba de familia mea și de cei foarte apropiați mie, acest gând apărut de nicăieri nu mi s-a șters din minte. Mai mult chiar, atunci când vorbeam despre Alex, mă surprindeam de multe ori zicând "celălalt băiat". Era ca și cum dincolo de toate, numele în sine era mesajul că puiuțul ce prinsese viață și începuse să crească în mine va fi băiat. Era ca și cum acea afirmație "Pe acesta îl va chema Ștefan!" era un mesaj de înștiințare.

Toți cei din jurul meu care aflaseră că sunt însărcinată au început să își dea cu părerea și îmi tot spuneau că ar fi bine să nasc o fată ca să am pereche pentru că fata îmi va fi mereu aproape și îmi va aduce mângâiere, că este cel mai bine să ai băiat și fată pentru că băiatul se duce după nevastă și cam uită de mamă și de tată pe când fata nu și multe alte astfel de "sfaturi înțelepte". Nu eram de acord cu ceea ce auzeam pentru că invariabil gândul mă ducea la mine și la familia mea. Părinții mei aveau băiat și fată și fratele meu nu fugise nicăieri. Nimic din ceea ce auzeam nu își găsea susținerea. Mai mult chiar, simțeam că mă irită tot ce auzeam legat de acest subiect. Voiam să las viața să își urmeze cursul.

Familia soțului a fost și mai "sfătoasă": "La ce vă mai trebuie încă un copil? Aveți deja unu, iar Mario are din căsătoria anterioară o fată. Vă ajung doi."

Tăceam și ascultam tot ce mi se spunea, dar undeva, în suflet, era acel ȘTEFAN care se lipise de mine. Îmi spuneam că nu trebuie să iau în seamă nimic din ce aud pentru că sunt doar vorbe și mai îmi spuneam mereu că indiferent ce îmi va da Dumnezeu să am, voi prețui din tot sufletul darul primit.

Ascuns adânc în mine însă, era acel gând care nu îmi dădea pace: "Oare Ștefan este mesajul că voi avea băiat?". Trebuie să recunosc că atunci când mă gândeam la probabilitatea de a mai avea un băiat, simțeam o căldură imensă cum mă învăluie și asta mă făcea să cred că în realitate acesta era mesajul.