Cristinica ! Fii cuminte ! îl aud parcă și acum pe tatăl meu dojenindu-mă.

S-au scurs anii – sunt paisprezece la număr- de când tatăl meu a închis ochii și a plecat în ” locul cu verdeață “.

Au rămas însă amintirile legate de el, păstrate cu sfințenie la adăpostul sufletului meu, înfășurate în mantia dragostei.

Cât de mult îmi plăcea să mă așez pe genunchii tatălui, să mă cufund în verdele ochilor și să îl ascult povestind!

Copil fiind, mă simțeam ca un ” piticot de un cot ” ; eram atât de mică și el părea atât de mare și puternic…

Anii au trecut, fetița a crescut, dar refugiul mi-l găseam tot pe genunchii tatălui ; veneam de la facultate acasă, la sfârșit de săptămână, unde mă aștepta atâta liniște pe acei genunchi…

Am găsit zilele trecute ultima fotografie făcută cu mare tristețe, înainte de emigrarea mea în Canada; mă priveau două perechi de ochi îndurerați…eram însă așezată pe genunchii tatălui meu.