Uneori.
Uneori feedback-ul nu este cea mai bună soluție.
(Ți-)Aș povesti despre vină nuanțat.
Dar pe de altă parte tu ești propria ta cameră de gardă. Propria ta vină. Propria ta moarte.

Știu că sunt povești inventate pe marginea poveștii reale, broderii pe marginea voalului. Sau cred că știu. Dar, dacă stau bine să mă gândesc, nu știu, degeaba citesc, acestea sunt doar membre amputate. Nu ești textele acestea, nu ești poza aceasta, nu literele acestea... Ești o simplă întâmplare ce încă se derulează voalat parțial de câmpul de umbră ce ți-l tragi voit peste ochi. Hibernezi și crezi cu atâta tărie în visele tale încât ai început să te descompui, iar ele (ielele-visele) te trag încet, încet în discrepanța lor mistuitoare. Se moare într-o secundă, se moare agonic alteori, blestemându-ți sufletul. Nefiind pe o scenă de teatru, moartea devine banală, nu? Sau poate faptul că în fiecare secundă mor sute-mii de suflete transformă moartea celor apropiați nouă în ceva rece. Albastru și rece.

Nuanțarea arată cam așa...
Are 30 de ani și tocmai a aflat că fiica ei de 8 ani are limfom Hodgkin.
Nu prea știe cu ce se mănâncă asta, dar un suflet milostiv a informat-o. Cancer. Ca o parafă sec peste o hârtie albă.
Fetița o așteaptă acasă, cuminte se joacă cu păpușile. Încă nu a reușit să se desprindă complet de ele. Bunica râde ușor ascunsă de dosul palmei când o vede imitând-o pe mama cum gătește. Cina păpușilor, apoi spălatul pe dinți și apoi la culcare. Preferata nepoatei are obrajii colorați cu carioca. Asta a fost pe la 5 ani sau 4 ani și ceva, cine mai știe. Culoarea a mai îmbătrânit și ea, acum este de un roșu-grena.
Tatăl lipsește din scenă. Ar putea fi sute de motive, dar fetița simte golul și nu cauza. Astfel încât în cele din urmă nu contează, de ce. Bunicul este acolo și și-a asumat rolul. Și străinul. Un rol jucat. Fetița resimte asta cel mai tare la școală și seara în parc. Dar se preface că nu vede, nu simte, na-greul-pământului-ușurelul-vântului. Și râde. Ca Barbie, pe care o ține ascunsă printre manuale.
Mama iese din spital, strânge geanta, privește cerul, vântul disecă mlădițe și frunze și muguri uscați. Respiră adânc și aerul rece pătrunde ca un pumn în măruntaiele ei, în inima ei.
Se așează, apoi simte nevoia să se ridice, nu știe ce să facă cu mâinile, strânge geanta mai mai să o frângă. Și-apoi ca un resort rupt îi dă drumul. Privește animalul ucis și nu mai înțelege nimic. Din acel moment, din acea clipă ființa ei nu mai există. Iar în vidul ei răsare hidra, praful negru cu șapte capete mușcând din pulpa inimii ca dintr-o zburătoare, cu balele curgându-i verzui-corozive din colți direct în artere și vene. Ca un punct negru ce cade în sine generând hăuri imploziv-centripete, durerea nu naște lumină, ci ucide. Iar ea-mama se estompează fisurându-și mâinile, trupul, chipul, ca o ființă de hârtie dezmembrându-și literele ce-o strâng laolaltă într-un punct negru pierdut sub cerul, sub vântul ce disecă frunzele, mlădițele...
Se ridică după un timp. Asemeni ziditorului mănăstirii cântărind fiecare cărămidă așezată. Fantomatic din cimentul ce se usucă între pietre, dintre crengile-rădăcinile ce îi zgârie trupul-pântecul, ca o iubire fără speranță ce caută sprijin să subziste în fața infinitului măcar o clipă mai mult. Un infinit deșert, înghețat. Infinit de clipe. Dar umbra-i rămase lipită de pământ ca într-o rugă mahomedană. Apoi văzduhul se fisură din nou. Și vântul prinse a bate privirile ei unduitoare...
Reflex căută telefonul și formă pe speed-dial unu. Auzi vocea fetiței și închise speriată. Nu era pregătită! Respiră adânc și formă numărul prietenului ei. Străinul. Catharsis-ul o descompuse mai tare, se simți neputincioasă, nevolnică și-n cele din urmă singură. Părăsită. Acceptă să se întâlnească cu el. La el. Nu suporta gălăgia nepăsătoare-a mulțimii. El o primi simplu, dar nimic din gentilețea lui nu îi prii. Simțea ruptura și bău să-și amorțească sufletul, dar durerea pe fondul de blur străluci argintie, orbind-o. Simți greșeala, n-ar fi trebuit sa fie aici. Vroia doar să-și țină fetița în brațe. Avea nevoie de suflarea ei cald-adormită, de strângerea ei. Nu de acest surogat. Și plecă. Iar în mașină plânse amarnic.
Nu-și mai găsea frânghiile, iar sufletul ei flutura moale în vânt. Era târziu, prea târziu să mai sune. Armă motorul și plecă.
Întoarse, apoi realiză ca pornise greșit și întoarse din nou. Apucă să vadă lumina și auzi zvâcnetul asurzitor, iar apoi rămase perplexă ca un fluture lovit. Durerea curgea purulent.
Iar lumea se răsturnase sub oglinda crăpată.

El avea 32 de ani. Și nu s-ar putea spune că viața îi aparținea pe de-a'ntregul. [...]

Accidentul, consemnat undeva în jurul orelor 22, implicând o Mazda 6, de culoare roșu-închis (vișină-putredă) și un motor Yamaha MT-01, de culoare neagră, s-a soldat cu distrugerea parțială a autovehiculelor implicate și cu două victime. Una decedată - conducătorul motocicletei, în vârstă de 32 de ani. Iar cealaltă - conducătorul autoturismului, în vârstă de 30 de ani - cu politraumatism, transportată de urgență la spital și operată, cu evoluție incertă postoperator. Vinovat de producerea accidentului se află conducătorul autoturismului Mazda 6 cu numărul..., testat pozitiv pentru consumul de alcool și care a întors neregulamentar, fără să se asigure. De asemeni de menționat este și viteza mare a motociclistului, ceea ce a împiedicat evitarea impactului.

El avea obrazul roșu cu picățele albe, ca și cum vasele de sânge ar fi făcut implozie sub piele, asemenea unei amestec inegal de frunze parțial descompuse, avea obrazul cu văi și munți, cu striuri multiple, împletite, șerpuiri nu de durere, ci de neașteptată și falică ură, totul culminând cu ochii mici, strânși de băutură sau de pulberea neagră ce-i plutea mereu ca un smog peste gânduri. Avea obrazul bălos de sărutul diverșilor iuda, pe care-i mângâia creștinește pe creștet, înainte de-a le frânge gâturile și de-a le suge măduva oaselor, un obraz mare, unsuros, buhav ca un steag, mereu mă gândeam la el când îi priveam croiala șosetelor, amestecând o senzație orbească de frică, patimă și greață în fundul gâtlejului, oare nevasta lui îi alegea șosetele sau și le alegea singur, cu aceeași siguranță cu care pășea peste dalele mâloase de piatră, cu degetele lui mici, burducănoase, cu unghiile tăiate drept, cu urme de sânge păstrate la colțuri. Bani sau sânge, un puhoi de mizerie lăuntrică curgea din mâna lui când se deschidea, nu te obliga, dar jegul plutea ca o pată de petrol amestecată cu pene, schelete încă articulate și resturi de carne fezandată peste apa rece și tăcută-n oglindă, nu te obliga, dar pulberea neagră sărea din el, din porii lui, din nările încordate, din fasciculațiile abia perceptibile ale unghiului pleoapelor, din grimasa afișată ca zâmbet, căptușită cu smoală și ură prin care nu mai zăreai norii, nici cerul, ori capătul lumii, ori conturul tău în care se așezau fulgii de cenușă impregându-te, până când se estompau toate, iar mâna ta halucinant atingea michelangelian palma lui rece, umedă, lipicioasă. Și te întorceai și deveneai el, te răsuceai ca o vomă profundă și deveneai. Ca într-o matriță lutul tău moale sclerotic se prăbușea în lutul lui. El însuși era o implozie, cu obrazul roșu pătat, el nu te privea, ci te acapara, te pătrundea ca într-o posesie lascivă cu palmele lui albe, lipicioase, contrastând intens cu cicatricile negre-tăiate printre care zăceau resturi de ființe. El era acolo ca un hotar, mereu cântărind printre case, în case, peste case, printre ungherele uitate ale făpturii, pori și încregături de oase, cărămizi și lut (toate sfărmate, toate măcinate de privirea hulpavă, feroce) făina neagră a distrugerii, deznădejdii și neputinței, sorbind însăși umbra pe care o arunca lumina în urmă. El era acolo de la începutul începuturilor, de la prima cădere, și nu se năștea, nu pierea, ci se prelungea peste timpuri, sângerând, deviind însăși curgerea, culegând nu tainul, ci jertfa, durerea. Unii cerșeau îndurare, dar el ucidea cu aceeași răspundere cu care procrea pe cel ce se ruga. Nu avea rost, iar eu știam asta privindu-i șosetele întrețesute, așteptându-mi rândul și moartea, obrazul lui și zvâcnetul acela de plăcere furibundă ridicând mâna în grifă , degetele-i burducănoase.
Și avea treizeci și doi de ani fiul lui. Și nu avea nimic din tatăl său grotesc ca o schismă. Doar ceva în umbra pe care-o târa și ura cu care gonea bolizii îndrăciți de foc și benzină printre spațiile strâmte pe care celălalt le arvunea. Pe el îl priveam cu speranță, dar confuz ca pe-o durere ce-o resimți în depărtare.
Chiar și așa, cu o mână frântă pe caldarâm, cu haina de piele neagră, moale, catifelată, sub care gâlgâia unsuros sângele, îl priveam cu speranță. Cu o speranță alienată, puhavă, bolândă.
Nesfârșit, nesfârșit de blândă era privirea lui.

Cine-i de vină și de unde... de când?