De câte ori mă cuprinde tristețea, disperarea, sentimentul unui sfârșit implacabil,
De-atâtea ori un râs, dar un râs furios și nesimțit de sincer și vital
Îmi rupe filmul și-mi transforma mult dorita imagine gri
Într-una veselă, spoită in culori vii .... de ce?
De ce nu pot trăi și eu o tristete profundă acum? Acum când am atâta nevoie de ea? Sa fie că nu am un motiv real ?
Sau poate înca nu m-am straduit îndestul de mult ca să o deprind? O fi presupunând vreun meșteșug?
Oricum, ceva mă ține sau poate mă eliberează, cine stie,
Si mă ridică din pat, mă duce la fereastra și mă face să râd.
Câtă lipsă de empatie!