agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-27 | [This text should be read in romana] |
A fi uman înseamnă a fi predispus la greșeli. Definirea verbului a greși ar fi urmatoarea: aplicarea unei decizii care în momentul cu pricina părea a fi cea mai bună, chiar dacă, ulterior, s-a concretizat viceversa, din cauza influenței factorilor interni sau/și externi, neprevăzuți anterior.
Să învățăm din greșelile noastre și să nu le mai repetam sau să ne încăpățânăm si să persistăm în aceleași greșeli, căci, poate, aplicate în alte ipostaze, vor avea rezultate positive, sau doar ne amăgim? Dacă ne acceptăm greșelile și nu le mai repetăm, înseamnă că am câștigat? Și dacă “da”, ce? Cu siguranță vom face alte și alte greșeli, doar cu diferența că vor fi noi. Rugămintea mea este să nu fie mai vătămătoare decât cele precedente. Din moment ce repetăm aceeași greșeală, acționăm în cunoștință de cauză, diferența fiind doar faptul că eliminăm factorii precedenți cu potențial negativ deja cunoscuți, dar asta nu înseamnă că nu există probalilitatea ca pe parcurs alți factori negativi și de altă natură să nu intervină. Întrebarea este: Acțiunea în sine este o greșeală sau doar factorii? Oare logica ne dă de furcă, de unde și interpretarea defectuoasă. Și, dacă avem probleme de logică, cum le putem remedia? Unde și la cine să apelăm? Oare putem să recunoaștem că avem vreo problemă? Greu! Nu, nu vom recunoaște. Orgoliul nostru prostesc nu ne va permite, astfel că ne vom bălăci, în continuare, în aceeași mocirlă. Tuturor ne e frică de necunoscut, tuturor ne e frică de nou, dar viața, în sine, e o necunoscută. Tot timpul suntem supuși la noul incert care, multora dintre noi, ne aduce mai multe decepții decât satisfacții. Nerealizările duc la demoralizare, descurajare, autodezgust și în final la autoabandon. Cu cât de dorim mai multe, cu atât obținem mai puține. Poate ar trebuii să ne plecăm cu gândul la cumpătare. Cu cât ai mai puține lucruri, cu atât ai mai puține griji. Atâta timp cât n-ai nimic, nu pierzi nimic. Să cedăm în fața înverșunărilor sorți sau să luptăm? Lupta cu viața este istovitoare, costisitoare, interminabilă. Ca în orice război, mai câștigi o bătălie dar mai și pierzi. Toată viața ducem războaie, viața în sine este un război, dar cel mai mare, cel mai intens și mai important război pe care-l ducem zi de zi este cel cu propria noastră persoană. Finalul îl știm cu toții, dar lupta e cea care, pană la urmă, face toți banii. E drept că este mai greu să ne obișnuim cu ea, dar apoi descoperim că avem multe de învățat, că vrem să învățăm și că prin luptă simțim că trăim cu adevărat. Un alt motiv, care ar trebuii să ne țină în viață și să ne determine s-o iubim așa cum îi, ar fi dorința de a lăsa ceva în urmă, de a nu permite ca viața ce ni-a fost hărăzită să treacă în van. Sau am putea reda, mă rog, spune altfel, pentru a nu suna așa de egoist, idea de mai inainte astfel: să-i facem mândrii de noi pe cei care ne iubesc, să le fim exemplu bun în viață. Aici aș putea concluziona că un pic de orgoliu trezește la viață sentimentul rușinii, sentimentul moralității și demnitații care îndeamnă la lupta de supraviețuire. Am spus “un pic de orgoliu” deoarece extremele sunt periculoase, dacă nu fatale. Este foarte important să avem un exemplu în viață. Este și mai important ce fel de exemplu ne alegem; pe cine sau ce? Este extrem de important și ce anume preluăm de la exemplul nostru; partea sa bună sau partea sa rea. Primul și principalul exemplu pe care-l urmăm, de obicei, este cel luat din familie. De mici ne ghidăm după felul de-a fi al părinților, bunicilor, poate chiar și al fraților noștri. Stilul de-a vorbi, de-a împărtășii cunoștințele și experiențele de viață, încurajarea sau descurajarea, tehnica de a ne coordona pe parcursul creșterii și maturizării, sfaturile și comunicarea, amabilitatea sau brutalitatea, atitudinea distantă sau apropiată față de semeni, toate aceste calități sau defecte sunt fundamentale și decisive în construcția noastră și care ne vor însoți pe tot parcursul vieții. Cum mulți dintre noi nu putem fi propriul nostru exemplu, alegerea unuia sau deloc se va reflecta imediat în actele și faptele noastre. Modelarea personalității depinde și ea de acest lucru. Cuvintele “sinucidere” ar trebuii să lipsească din vocabularul nostru. În orice ipostază l-ai lua, acest cuvânt este rău, este infam. Odată ce te-ai promis acestei intenții malefice, ea te va supune. Odata sugerat, autosugerat ca și colac de salvare, acesta va reapărea, reînvia permanent în mintea noastră, îndemnându-ne să-l ducem la înfăptuire, ori de câte ori ve vom izbi de situații mai puțin plăcute. Să nu-i permitem să ni se infiltreze în suflet. Să-l respingem la primele sale semne. Să nu acuzăm nebunia de ivirea acestui cuvânt în gândurile noastre, căci și nebunia înainte de a se instala se războiește cu rațiunea. Învinge-o! Viața este și o continuă stare de veghe; fie că avem totul sau nimic; fie că avem totul și nu ne mai dorim nimic, ceea ce este improbabil; fie că n-avem nimic și ne dorim totul; căci la tot ceasul există posibilitatea ca ceea ce la un moment dat ne trezea respect, considerație, atracție și plăcere să se transforme în ceva care să ne provoace dispreț, dezgust și repulsie. Ca și morală la relatarea celor de mai sus aș spune că: “Orice lucru este bun, cu condiția ca impresia asupra acestuia să fie bună” și “Orice lucru este rău, atâta timp cât impresia asupra acestuia este rea”. “Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele?” Iov cap. II, versetul 10. Căci iată cu toții ne dăm grozavi prin binele pe care cu demnitate îl primim, niciunul, însă, nu se mândrește cu demnitatea primirii, acceptării răului. Ce tărie de caracter demonstrăm astfel? Ce fel de personalitate? Unde-i conștiența? Cu toate că mai citisem odata Cartea lui Iov pe la 18 ani, am decis ca și acum la o vârstă mai înaintată s-o recitesc, căci mesajul pe care-l percepusem la vremea respectivă, cu timpul, se erodase și aproape se șterse din memorie. Mare mea fost surprinderea cănd am realizat că o dată cu vârsta percepem altfel mesajele. La 18 ani am înțeles ceva și într-un fel, acum înțeleg altceva și altfel. Sunt convinsă că peste 20 de ani, citind același fragment, îi voi da cu totul și cu totul alt tâlc. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy