iarna, un strigăt fără nevoia unui ecou. râdea.
iar timpul, o gură flămândă de tot, ne mușca,
m-am ascuns cât mai bine, cât mai adânc
peste mine creștea din cer în pâmănt
peste mine venea răscolindu-se-n loc,
singurul om cu un singur noroc
de-a mușca și mai mult și mai plin mai din nou
din iarna cu urlet fără ecou.

zăpada viscolită doar ea suspenda.
și timpul doar el ocolea.
pe singurul om care doar el nu râdea.