Nu credeam că mă voi simți atât de pustiită și îngreunată de trecerea anilor, deși foarte-foarte mulți, nu am. De asemenea, nu aș fi crezut că pot face atât rău, fără intenție, cum nu credeam că îmi va fi atât de dor sau că mi se va greși atât. Fir-ar ea de viață a naibii. Și fir-aș și eu, totodată cu ea. Nu știu să trăiesc dar nu mă pot omorâ, încă. Sunt prea lașă, mă gândesc. Sau mi-e frică, mă sperie nonexistența.
Tot ce văd în jurul meu, mă îndeamnă "repede și degrabă", să îmi zbor creierii. Tot ce simt, nu încape în mine și dacă dau pe afară, sunt luată de tâmpită, pentru că oamenii ajung să se uite împrăștiat la mine și să mă facă o "ciudată", de parcă ei ar fi foarte "normali"...
Durerea, în toate felurile ei, este foarte apăsătoare. Voi dispărea într-o zi.
Sau aș fi aplatizată, ca scumul de scrumiere.
Bucuriile nu sunt apăsătoare.
Nu-știu-cum, chestiile bune nu ne încarcă. Iar dacă o fac, nu o fac cu aproape nimic. Pe când chestiile rele, ne încarcă emoțional, ne ridică gradul de stres, ne țin sub presiune, ne nasc insomnii, facem greșeli și ne pierdem anii, prin închisori, prin chiulul tras la școală, cu pagini scrise, nopți pierdute, dimineți prinse cu ochii în tavan, și multele întrebări fără răspunsuri.
Eu nu știu dacă sunt capabilă, să răspund la întrebarea:
"De ce suferi?"
Tot ce îmi vine în țeastă, ar fi că: sufăr pentru că vreau ce nu e al meu, că mă întind de fiecare dată mai mult decât mi-e plapuma, că asta îmi furnizează deopotrivă durere și plăcere, pe care un alt sentiment nu ar putea-o înlocui cu aceeași intensitate, că sunt sătula de mizeriile din lume, că nu sunt cum sunt alții, că nu mă regăsesc în ce se regăsesc ceilalți, că in general, nu mă regăsesc, că de multe ori am trăit cu impresia că "ce e al meu, e pus deoparte" și că știu că de fiecare dată, pare că parcă mi-am cam luat-o în "freză", că sunt om, când de fapt sunt mult mai mult, că am instincte primare pentru că sunt la origine un animal, cu toate că societatea mă obligă, volens-nolens, să mă port cenzurat, pentru că mă cred specială și restul sunt o șleahtă de nebuni care nu mă înțeleg, motiv pentru care eu mă simt obligată de către bunul-simț, din nou, să mă cenzurez, să fiu o sclavă, ca și restu', pentru niște firimituri, pentru că viața mea nu se rezumă la nimic, de fapt.
Și toate astea, pentru ce?
Că am simțuri... cu care să pot distinge suferința de bucurie, ca să evit plonjarea creierelor la câțiva metri sub asfalt, sau pământ... tot aia e, întrucât se pot construi vile și hoteluri la fel de bine și peste un cimitir. Pentru că pe nimeni pare că nu mai interesează nimic și își rezumă viața la "ce beau, ce mănânc, pe cine agăț, cui îi arăt ce mașină și telefon ultimul model am".... Să devin isterică, sau să dau din umeri?
Mă mulțumesc cu scrisul.