bineînțeles niarne că nu mă `mpotrivesc
să port grija cuvintelor rămase în mine
impresia că las tăcerea să-mi rostească
amintirile răsună înlăuntru-mi ca și cum
nemaiavând glas aș vorbi cu o duzină de
litere abia mă mai țin niarne să nu rostesc
un poem brodat cu o gingașă dantelă de verbe
mi se risipește în ceață toată strădania
depusă în gândire știu că efortul nu constă
în articulație el rămâne definitiv locuit
de valoarea statică a ideii intenția de cercetare
a ei mă tulbură și zilnic încerc să-i redau o nouă
imagine îmi rostesc monologul cuvintelor
ca pe-o lepădare de reproșuri le dizolv încet încet
ca pe niște pietre solubile știind că voi fi băută apoi
de înțelegerea-mi adăstată bine în mine harul ei
mă obliga niarne să-mi fixez fiecare cuvânt
într-o mistrie să le zidesc templu fiecărui gând
ar fi o inepție și jalea m-ar cuprinde să opresc
sufletul meu să-și culce visurile peste cuvinte


1 mai 2011