niarne port în mine o durere
asmuțită de vaietul firului de iarbă
când se face verde ca și cum sângele meu
e-nfierbere transformându-mi sufletul
în clorofilă mă acoperă niarne o umbră
totdeauna verde și-mi pare că sunt doar o ramură
a vieții îi ascult foșnetul pe care-l bate în zadar vântul
mă simt aliajul ei și al morții tulburător răspândit
în arealul tăcerii cred c-am uitat de primăvară
iar sufletu-și triază semnele vremii după ce port
în inimă cum în ea este mai mult iarnă înțeleg
de ce acest salt între anotimpuri nu nu m-am plictisit
de lume niarne dimpotrivă ea există însă fără mine
eu mă aflu demult înlăuntrul meu iar acum toată verdeața asta
înfrunzește în mine alte înțelesuri vinovați îmi sunt
ochii pentru că văd văd importanța lipită de oameni
văd cum adoarme un lup alb visându-și foamea
exact niarne și eu visez acest lup alb devorându-mă

5 mai 2011