pe vremea mea înălțau un pic pământul
iarba
în prima zi era puțin mai tăioasă
puneau o mână de pietre-mprejur
și era gata

pe mulți i-am cunoscut citind duminica pe cruci
aproape că-i vedeam stând la masă cuminți
urmăreau castronul cu supă fierbinte
aveau aceeași disperare că nu va ajunge

a fost și-o poveste c-un mort năzdrăvan
făcea scamatorii cu șoricei albi
a venit o fetiță c-un carnet albastru de note
când i-au intrat pe mânecă a plâns mult

erau și multe blocuri aproape
de multe ori rufele zburau de pe sârmă
se dădeau peste cap și se-așezau croncănind pe alei
atunci îmi netezeam cu-emoție rochița ca și cum
aș fi putut lăsa un bilet plângăcios

duminica mâncam chiar acolo
nu conta ce era dedesubt
oricum treceau mulți copii călare
pe biciclete sau bețe cojite până la alb

era o mare aventură
lăsam stropitorile răsturnate și apa
rămânea un timp clătinându-se înăuntru

n-aveam nimic de făcut
un alt bărbat venea mai pe seară
suna la ușă și-ncepeam să plângem din cu totul alte motive
ne aducea înghețată
se lipea de puful electrizat al obrazului și deodată
începeam să fim de niciunde

când trecea camionul cu muncitori se scuturau ferestrele
atunci mă lipeam de podea cu-o frică nouă
sfărâmătura intra mai întâi în picior și apoi
dădeam cu săbii de lemn în orice

aici
e doar un loc alb