există cărți în care te vezi locuind
în care florina nu mai are capăt
înghite întunericul tot până la gât
unde se încheie încet
până la tăietura cuvintelor

florinele ocupă spații roz din care smulg
amintiri cu oameni ținându-se de mână
ele stau așezate cuminți
în fața celor care încă nu locuiesc nicăieri
și se cos cu cerneală pe venele mici
se dezlipesc încontinuu de piele
înaltă zmeie până la un capăt pe care nu îl vezi
pe care doar îl simți atârnând înăuntru
ca un tunel din care tot aștepți să iasă
cineva

pe un alt umeraș, la pagina în care crește a mia oară
florina își lipește rochițele pe trupul unor
litere care au început să respire.