am vrut să scriu o poezie și nu mi-a ieșit nimic
am început cu primul vers ca să-mi fac curaj
curajul mi-l fac mai temeinic dacă beau un coniac
un singur pahar e suficient
e un curaj adevărat nu din acela sughițător ca al bețivilor
n-am terminat primul vers și deja mi-a venit în minte al doilea așa că l-am scris repede ca să nu-l uit
era ceva despre iubire, melancolie, anorexie și ceva sex
mă rog, nu neapărat în ordinea asta
și așa mai departe ...
un vers
un coniac
toate par mai limpezi începînd cu al treilea
cum dai cep unui butoi pentru prima oară și trebuie să ai suficiente recipiente lîngă tine
lichidul nu se oprește așa ușor
la fel și ideile
trebuie să ai carnețelul negru carnețelul roz carnețelul albastru
pentru fiecare strofă de moarte, viață sau alte momente trăite sau imaginate
pentru fiecare prieten sau iubită, părinte sau frate pînă la rudele de gradul patru
cînd scrii ești călător într-un tren intercity odată urcat nu te mai dai jos decît la capăt
privești pe geam și nu ți se derulează viața sau amintirile din tinerețe
îți apare doar un fel de curcubeu ca eticheta de pe o sticlă de carcalete
și de acolo iese o matrioșcă sau un chip de cioban deștept și îți spune:
„iadul e mai rău decît îți închipui. iadul înseamnă să retrăiești toate momentele penibile iarăși și iarăși la nesfîrșit”
ca și cum ai rămîne doar la primul vers și în jurul tău doar sticle goale