Am fost așa cum am crezut că trebuie să fiu. Am fost cum am crezut că e-nțelept. Am plâns un timp, m-am scuturat, m-am ridicat și am plecat spre altă viață, altă lume. Dar n-am știut că plec pe-același drum perfid... n-am știut că bat aceleași căi, că am mai fost pe aceleași poteci inundate de balele celor care se înecau râzand de mine.
Și-am amețit încercand să disting fețele celor ce râdeau și am încercat sa-mi pun mâinile la urechi, la nas și la gură, să nu aud, să nu mai simt putoarea și să nu vă înjur...pe voi acei ce-ați îndrăznit să călcați cu bocancii murdari de minciună în sufletul meu ascuns în catran. Și-am amețit..și am căzut în...scârba ce mi-o provocam eu însămi. Incapabilă să mă ridic am început să mă târăsc văzând că nu e nimeni să poată să mă ridice. Și m-am ascuns într-un ascunziș de frunze moarte și pene îndoliate de lacrimile ce curg mereu. Și-am stat...am stat pâna au mai trecut ceva ani. Ceva ani ce n-au putut să-mi dea nimic să-mi facă bine, bine sufletului amorțit de durerea inutilitații și al eșecului. După un timp am scos o mână afară să văd de e iarnă din nou, sau dacă viața a încolțit în copacul de deasupra mea. Nici frig, nici cald, nici iarnă, nimic. M-am mirat... nu mai simțeam nimic...și-am ieșit! Teama că voi auzi aceleași râsete s-a spulberat când n-am văzut măcar un rânjet de dispreț. Era liniște, liniște deplină! M-am scuturat de frunze și de crengile ascuțite și am făcut un pas, și-apoi înca un pas pâna am ieșit din ascunzișul meu mizer. Am tras aer adânc în piept și nu m-am mai înecat cum se intampla mereu când încercam a respira. Nu mai mirosea a putred și am căutat în memorie ultima dată când am putut respira. Nu mi-am adus aminte, așa că am mai respirat înca o data mai adânc. Am decis atunci că am curaj să merg mai departe...și am mers să caut ceva....ceva familiar care să mă facă să îmi aduc aminte cine sunt. După o ora de mers am gasit două trepte pe care era scris

Am fost așa cum am crezut că trebuie să fiu. Am fost cum am crezut că e-nțelept. Am plâns un timp, m-am scuturat, m-am ridicat și am plecat spre altă viață, altă lume. Dar n-am știut că plec pe-același drum perfid... n-am știut că bat aceleași căi, că am mai fost pe aceleași poteci inundate de balele celor care se înecau râzand de mine.
Și-am amețit încercand să disting fețele celor de râdeau și am încercat sa-mi pun mâinile la urechi, la nas și la gură, să nu aud, să nu mai simt putoarea și să nu vă înjur...pe voi acei ce-ați îndrăznit să călcați cu bocancii murdari de minciuna în sufletul meu ascuns în catran. Și-am ametit..și am căzut în...scârba ce mi-o provocam eu însămi. Incapabilă să mă ridic am început să mă târăsc văzând că nu e nimeni să poată să mă ridice. Și m-am ascuns într-un ascunziș de frunze moarte și pene îndoliate de lacrimile ce curg mereu. Și-am stat...am stat pâna au mai trecut ceva ani. Ceva ani ce n-au putut să-mi dea nimic să-mi facă bine, bine sufletului amorțit de durerea inutilitații și al eșecului. După un timp am scos o mană afară să văd de e iarnă din nou, sau dacă viața a încolțit în copacul de deasupra mea. Nici frig, nici cald, nici iarnă, nimic. M-am mirat... nu mai simțeam nimic...și-am ieșit! Teama că voi auzi aceleași râsete s-a spulberat când n-am văzut măcar un rânjet de dispreț. Era liniște, liniște deplină! M-am scuturat de frunze și de crengile ascuțite și am făcut un pas, și-apoi înca un pas pâna am ieșit din ascunzișul meu mizer. Am tras aer adânc în piept și nu m-am mai înecat cum se intampla mereu când încercam a respira. Nu mai mirosea a putred și am căutat în memorie ultima dată când am putut respira. Nu mi-am adus aminte, așa că am mai respirat înca o data mai adânc. Am decis atunci că am curaj să merg mai departe...și am mers să caut ceva....ceva familiar care să mă facă să îmi aduc aminte cine sunt. După o ora de mers am gasit două trepte pe care era scris “de aici ai plecat”. Curioasă m-am așezat pe ele și am atins piatra rece de granit. Atunci totul a revenit și lacrimi au izvorât de dorul copilăriei. Mi-am adus aminte TOT! De crăciunul de la 4 ani când căutam cadoul de la Moș Crăciun pe balcon, de Crăciunul de la 5 ani când Moșul a venit la noi acasă cu o păpușa ascunsă într-o pâine albă fără miez, de la 7 ani când nu-mi mai doream papuși ci doar ca mama să nu moară niciodată căci visasem ceva urât în loc de cadouri. Mi-am adus aminte și de nopțile în care mă gândeam ce e viața și de ce e ea? De unde sunt și unde mă voi duce, în același negru poate? De portretele pe care mi le picta fratele meu și de cum mă amenința că îmi va face nasul mare dacă nu stau nemiscată să-mi prindă licărul din ochi. De cadourile pe care le primeam amândoi când venea tata de pe mare...de ciocolata și ceasul meu cu curea albastră. De mama cum zâmbea mereu și cum singur se ruga în gand să fim sănătoși și fericiți în timp ce punea porția cea mai mare de carne la noi în farfurie și tata ce zicea mereu că ei se satură dacă ne văd mâncând pe noi. E nedrept!! Am văzut și casa părintească pe care au pierdut-o în prima criză financiară din viața mea, am văzut și boala tatălui meu, atacul cerebral ce l-a transformat într-un copil. Suferința mamei când mă vedea că .... plec....lacrimile, doamne câte lacrimi a vărsat măicuța mea căci eu nu mai eram alături. Prima trădare din viața mea. Prima dată când am rănit în viața asta. Și pe cine am rănit....pe cea mai scumpă ființa din lume, pe cea mai bună și blajină, pe viața și sufletul meu mereu! Căci eu plecam și nu vedeam în urmă ce de lacrimi de deznădejde curgeau în urma mea. Eram prea oarbă! Îmi începeam viața, VIAȚA MEA!

Am leșinat atunci pe cele două trepte ale primei mele case. Voiam totul înapoi! Tot ce avusesem odata bun voiam înapoi. Pe mama, pe tata, pe fratele meu așa cum erau atunci...tineri, frumoși, veseli și plini de speranță. Fără boli, fără suferințe și fără lacrimi. Dar totul s-a dus in negura vremurilor si viața, EA VIAȚA a mers mai departe.
N-am vrut să mă trezesc dar niște ghiare de fier înroșit m-au tras înapoi și m-au adus in simțiri.
M-am ridicat îndurerată si cu sufletul vraiște de tot ce a fost și nu va mai fi și am inceput să alerg către ceea ce speram să fie următorul loc de popas care îmi va aduce amintirea a ceea ce am ales în locul parinților mei iubiți. Voiam sa știu cât mai curând ce a fost mai dulce decât familia mea.
Am ridicat ochii spre cer ca într-o ruga, când, o furtună dădu să înceapă. Cerul s-a înnegrit brusc si norii grei de ploaie au umplut întreaga atmosfera. O ploaie amară începu să cadă și atunci am știut...era începutul sfârșitului meu! Am încercat să fug de furtuna ce-mi invada mintea și sufletul pătat de lacrimile mamei, dar picăturile de ploaie îmi biciuiau fața și trupul precum un bici cu 1000 de limbi de foc.

În fața mea apăru deodată printre picăturile de ploaie un copac bătrân cu zeci de crengi rupte și frunze de toate culorile. Deși ar fi putut fi un copac frumos prin forma neregulată a crengilor si culorilor amețitoare a nenumăratelor frunze ce creșteau cu milioanele pe fiecare creangă, aproape că îmi smulse un urlet hidoșenia din spatele fiecărei frunzulițe. Înainte să mă pot îndepărta de monstrul ce apăruse în fața mea, câteva crengi ce împăștiau o duhoare oribilă mă apucară fără milă și mă ridicară in sus amestecându-ma printre frunzele cu miros de tutun si malț. Părea mirosul respingător al unei bodegi de la țară. Înțepenită de frică am tăcut. N-am țipat, nu m-am zbătut sperând că dacă nu ma mișc și dacă fac ce vrea arătarea va dispărea fiecare creangă si frunzele poate se vor transforma într-un culcuș confortabil și primitor. Am stat o vreme nemișcată până am adormit între frunzele rău mirositoare care în vis îmi păreau nori pufoși și puri precum fecioria. Am dormit așa în nesimțire vreo șase ani, când, deodată o pală de vant ma smulse aproape pe nesimtite dintre brațele crengilor pe care îmi dormeam visarea.
Adierea ma purtă pe deasupra copacilor, pădurilor și ma apoi deasupra deșertului. Mă scapă de câteva ori dar de fiecare dată adierea mă pindea înainte de a atinge crengile de sub mine. Trecu o vreme și adierea ușoara de iulie se transformă în furtună cu nori negri și grei apoi iar alb, apoi negru din nou până se transformă într-o perdea densă, greoaie și gri.

“Am să mai aștept o clipă doar pâna când...” mi-am spus și un căscat îmi înabuși ideea. “Sunt atât de obosită....” Atât am mai putut să spun și...un somn adânc ma doborî și mâinile îmi cazură fără vlagă pe lângă corpul amorțit.