Eu pe un scaun... el pe celălalt...
masa era între noi...
Ne jucam mereu dar vroiam doar să știu că e acolo...
Să-l cunosc... și să-i văd fața...
Ne vedeam mereu la aceeași masă... pe același scaun...
Și mă ierta mereu pentru întârzierile mele...
Dar eu nu! Eu nu mă iertam pentru că uitam de el!
Eu intram în criză. Eram obsedată să știu că mă voi juca și că mă va asculta.
Așa că îi spuneam mereu când ne vom bea ceaiul împreună, când se va uita la mine cum învăț, când plâng, așa cum eu mă uitam la copiii de pe stradă jucându-se și ei.
Eu îl rugam să mai stea puțin sau să plece mai repede dar de fiecare dată se încrunta la mine și-mi spunea că el face doar ce vrea și ce trebuie...ca așa e el: conservator!
Până când într-o zi nu a mai venit și am intrat în criză, am dat anunț la ziar și am întrebat pe toți, "a disparut timpul" "ați văzut cumva timpul?"
Într-o zi s-a întors după ce eu îl așteptasem timp de un an la același scaun ,la aceeași masă și mi-a spus că ar fi mai bine să ne vedem mai rar, să fiu interesata și de dimensiunea spațiului nu numai a timpului.
Din momentul acela eu nu am mai putut dormi cu ceas în cameră...