spune-mi niarne de ce crezi că se adună
tot amarul ăsta de viață într-un pahar
vrem nu vrem îi sorbim înfrângerile până la
ultima picătură uneori când ne trezim din beția lor
suntem atât de mahmuri că încurcăm și mai mult
drumurile ne amăgim în hățișul poftelor de o clipă
ne-avântăm cu elanul soldatului plecat pe front
să câștige bătălia și câștigăm niarne încă o experiență
ce răsună ca un dangăt de clopot trosnește în noi
mai abitir ca flăcările paielor uscate de unde crezi tu
că mai avem vlagă să îngropăm sub potcoave de cai
firimituri din praful cosmic să-l respirăm apoi ca pe narcotic halucinând zi de zi că viața e roz că dragostea e nesfârșită iar întunericul ascuns în spatele privirilor
trece prin noi alb ca o coală de hârtie cu câteva poeme
pe care nu avem curajul să le mai citim frica ne sărută gura ne mângâie coastele separându-ne viața de moarte
la un moment dat nu știm pe care din ele să alegem
da niarne ne-ncolăcim ca un șarpe peste amarul ăsta îmbrățișându-l ca pe un prunc hrănindu-l cu sângele nostru cooabitând până când ne îngropăm fața în palme apărându-ne de noi prindem curaj mai bem apoi încă o picătură și când ni s-a urcat la cap închidem porțile aruncând în urmă-ne cheile pe care le apucă altul deschide și începe să bea și bea până când uită de ce și încotro i se scurge toată taina trăită

23 septembrie 2011