știi niarne cred că nicio liniște nu poate comprima
sunetul lacrimilor din spațiu aparenta acalmie
dormitează în umbre gonite de vânt uneori tăcerea
propagă rând pe rând urletul mut și nevăzut
al monadelor somnambule care-și plimbă-n
liniște neliniștea este o farsă închipuită cu cât
tăcerea este mai groasă cu atât apăsarea te-afundă
mai adânc în pântecul pământului pietrele sug tăria
timpului comprimând în straturi veacurile păstrându-le
intactă tăcerea dar pe noi niarne liniștea ne înfășoară
cu brațele ei prelungi ca și cum ne-ar urmări
cu ochii deschiși trecând prin ei chipuri purtătoare
de uitare dorind să ne soarbă dar nu reușesc
se-ncolăcește pe vremea noastră asemenea lianelor
pe trupul copacilor sporind tăcerea să-nfigă săgețile-n
visurile noastre încerc să mă ridic încet niarne
să suflu-n torțele de praf împrăștiindu-le dacă aș putea
dincolo de stele să fac loc unor vorbe întâmplătoare
cu care să împodobesc această liniște