noi oamenii am uitat niarne
că linia vieții se întinde în palma noastră
ca pe o cale lactee că sufletele zboară prin
paradisul luminos al destinului lovind cu aripile
prin vânturile stârnite de îngeri alegem doar
praful din adieri îl respirăm ca pe un cântec
strunit de corzile furtunilor ne îngemănăm molcom
cu umbrele ispititoare dintr-o lume în care tainele
adăpostite sub pietrele ei trec prin noi aidoma
întunericului prăbușit în somnul veșnic nu știm
sau nu vrem niarne să ținem pasul întins deasupra
unor poduri plutitoare să ne rotim spaimele peste
tenebrele ascunse în mister instinctul ne arată semnele
fugim de ele ca și când am împlini apocalipsa sângerăm
lăuntric învârtindu-ne în aceleași negre locuri
lamentându-ne-n orbirea noastră că ne vom opri zborul
pe un tărâm cu drumuri umblate de noi pravile poate
ar fi mai bine niarne să ne așezăm palmele peste rămășițele
cunoașterii să ne deschidem ochii pe nevăzutul rătăcit
din căutările noastre am putea să avem șansa să găsim
celălalt tărâm unde semințele lumii sunt treierate
de vântul slobozit de pe luntrea unde semeț străjuiește
numai iubirea

8 octombrie 2011