mă uit la octombrie acesta niarne
cum își cerne culoarea-i ruginie aidoma
unui vifor nebun care-și despoaie
cu suflarea-i albă imensa zare izbind-o
cu o insipidă culoare apăsându-i pământul mut
resemnat într-o căință ce curge prin frunze
parcă și-ar ține într-o mână cremenea
și-n cealaltă iasca suflând peste ele scânteia ce
arde-n flăcări viața trăită rupându-i trupul
împărțindu-l între nădejdea care-i mai caută
prin ramuri strigătul viu și tânguirea-i înfrigurată
mușinând prin hârtoape mugurii plini
da niarne octombrie apleacă peste fruntea-mi
tainice presimțiri nimbul luminii s-a mutat
sub tâmpla norilor deșirând fir nesfârșit de ploaie
cerne peste noi amintirile urmei dintre floare și rod
năpustindu-ne-n suflet regretul după miros verde
știu timpul își strânge în adăpost zilele-i moarte
umblând prin el acum doar ultima-i clipă târziu niarne
vom reuși să tragem peste ochi marama sublimelor
podoabe ce-atârnă ca mirajul de privirile noastre avide
după-ntoarcere tot mai departe mi se pare umbletul
călcând țărâna și tot mai lungă-i poteca din suflet
pe care răsare iarba


27 octombrie 2011