Mă simt toamnă, prietene.
Iar frunzele mele
stau așezate la picioarele tale.
Ceață mi-a devenit respirația:
senină și grea!
Oglinda viselor mele
ruginește
de atâta timp irosit.
Mai cunosc eu, oare, fericirea?
Nu ne mai potrivim, bunul meu amic.
Verdele sufletului tău
îngreunează pădurea-mi...
și ea se cere goală de tinerețe
dar plină de sălbăticiuni.
Iartă-mi neșansa de a te mai cunoaște
dar alt drum mi se deschide
și datoare-mi sunt
să înfrunt alte stele
pe același cer.