M-am trezit cu păianjeni. Am întins brațele să redescopăr buna vedere. Era o paloare în fața ochilor, o paloare mai presantă decît propria înțelegere. Portocaliul acela încețoșat, înaintînd și îndepărtîndu-se, pofta ascunsă și gustul citricelor, toate dădeau senzația de revenire în somnul profund și tainic al conștiinței. Apoi a sunat telefonul, am privit ecranul cu luciditate și pixelii îmi arătau ora fatidică. 06.00. Am sărit din pat, nedumerit parcă de imaginile persistînd fragmentar în memorie.
Portocaliul deveni piele, cutele necesare ascunderii acizilor se neteziră, gustul acru se îndulci la atingere.

Pentru că imaginea deveni reală, pentru că pielea acoperea organe, țesuturi, oase. Pentru că ea îmi zîmbea. Am rupt pînza în care picioarele mi se împleticeau încă, am închis telefonul și totul a devenit limpede. O femeie e mai reală decît toate conceptele. Transcende timpul și spațiul, înțelegerea și neînțelegerea, devine univers pentru o infinitate de călătorii. Pilotul e nemuritor precum infinitul în care navighează.