de la o vreme zilele mele trec de parcă la semafor ar fi verde
intermitent
nici una nu se oprește
să pot traversa această liniște care s-a lăsat peste mine
tot mai rar cineva îmi trece mîna prin păr
ca și cum ar mîngîia o fotografie
m-am obișnuit să mă duc seara acasă cu două umbre
să fac glume stupide de genul între două nu te plouă
în piept în loc de inimă cultiv frunze de coca
și ăsta este singurul mod în care îmi cîștig existența

fumez țigările pe jumătate apoi le arunc
în urma mea săracii le strîng
de parcă ar fi niște porumbei adunați într-o piață publică
încrucișez degetele în exerciții inutile de scrimă
la fel de inutil scandez lozinci
eu pentru toți și toți pentru nimeni
uneori mai arunc petale de la balcon
peste convoaie imaginare de nuntă

mi s-a întîmplat într-o stație de metrou cu nume ciudat
să mă apuc să vorbesc în toate limbile pămîntului
să spun că nu am nevoie de prieteni
doar de cineva care să mă iubească
în fiecare dimineață mă ridic din mine cu scîrbă
ca un condamnat căruia i se împinge micul dejun
printre gratii


într-un final e chiar amuzant
să-ți privești viața
ca pe o încăpere dintr-un aeroport
pe fruntea ta scrie conciliere bagaje
trupul e o bandă rulantă pe care stau zeci de valize
iar tu gîtuit de emoție îți aștepți inima
sperînd s-o poți recunoaște dintre atîtea
bagaje de cală