Dădeam impresia că știu prea bine despre ceea ce vorbesc, de parcă o asemenea catastrofă cumpăram in fiecare zi pentru de dimineată. Departe de mine, tot mai aproape de miezul iernii, singurul obstacol între atunci si acum erau fulgii de nea, țesuți atent într-un zvon al albului etern. Poate că întradevăr nu ziceam nimic, insă gândeam pentru toți și dacă aprofundam mai mult, zăream rezolvări la probleme incă neapărute.
Se găsea si era găsit de cei care aveau timp si dorința să-l observe, nu doar să-l privească, în ceea ce avea să fie ultima lui cursă în tramvaiul înghețat. Cu timpul avea o relație de simplă amiciție, doar se salutau pe la diverse colțuri si îsi exprimau în treacăt, senzația unor vremuri odioase ce aveau să răsară la orizont, gata apuse de greaua încarcerare. În aceea seară însă, timpul, ca un copil mult prea răsfățat, decisese pe nepusă masă, că jocul e cam pe ducă și se puse a coace sfârșitul; și cum un sfârșit nu vine niciodată singur, pariurile puteau începe. Uns cu toate alifiile, minciunile îi veneau mai bine decât hainele de pe un manechin și era in stare să jongleze cu promisiuni într-un fel în care lăsa si moartea în dubii cu privire la existența ei.
Alergase cam cât de repede putea alerga un om și deși adrenalina avusese efect, nu a fost suficient. Tălpile nu și le mai simțea iar mintea îi era invadată treptat de o idee ce își avea rădăcini adânci: niciodată n-a fost ceea ce a pretins și acum adevărul ascuns in gaură de șarpe se târăște din ce în ce mai alert spre lumină. Furia era la reduceri așa că grăbit, o cumpărase și acum nu știa cum să mai scape de ea, iar cutremurul venise și odata cu el schimbarea.
Prin același tramvai trecuse ani de-a rândul, încât acesta învățase în cele din urmă să-i asculte toanele și încetinea când viața îl lua peste picior sau grăbea pasul într-un ritm pe care el nu-l putea menține. Minutele petrecute în tramvai au fost dintotdeaua clipe de liniște, deși uneori spațiul privat avea dimensiuni microscopice, iar gălăgia era singurul mijloc de comunicare cu realitatea. Sfârșitul venea și ai fi zis că in asemenea zile, groaza cucerește sufletele tuturor celor părtași la eveniment și necruțătoare ascute ghilotina pe toți cei care îndrăznesc să arboreze steagurile albe.
Epicentrul multor cutremure devastatoare odinioară, acum avea să resimtă pe propria piele, efectele devastatoare ale unui cataclism ce ar băga in sperieți întreaga scară Richter, cu gradele ei cu tot. Unda de șoc, ca un déjà-vu pus pe replay, îl lăsa făra de aer, asemenea unei brize ce răcorește trupul dominat de o căldură infernală; respirațiile se răresc pe măsură ce secundele se înmulțesc, iar mintea îi fuge mai departe ca niciodată, în ecouri ale unui univers degradat de posibilități improbabile, dar la auzul cărora sufletul încă vibrează în vitrine prăfuite. Măcinat de iluzie, speră în zadar la un coșmar ce-i pe cale a se încheia abrupt.