agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2503 .



Oamenii și arborii
personals [ ]
Sau copacii lor

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Val.C ]

2012-07-09  | [This text should be read in romana]    | 




Regele nuc. I-am spus așa doar unui singur om —- lui Ion Ahgelnici și acela de la Cobâlea, căruia odinioară ziarul "Sovietskaia Moldavia" din anii 1967 și 1969 i-a consacrat câteva pagini. La Dubăsarii Vechi am căutat un asemenea om, însă am descoperit/găsit un întreg crâng de nuci. De, satul este mai mare și e pe malul Nistrului. Dar oameni care să se asemene cu nucul n-am prea întâlnit. Poate că, rău am căutat? Din această cauză nici unul dintre cei care aveau totuși ceva comun cu nucul nu poate fi numit regele nuc. Și este clar de ce, fiindcă rege este doar unul. Pentru un moment doamna Elena Casian, o colegă de facultate cu Vlad Ciubucciu, mi-a părut că se identifică cu nucul, apoi unul dintre foștii președinți de colhoz -— Ion Novac dar...
Dacă nu ar exista un dacă și un dar poate că s-ar merita o continuare, însă voi continua cu filosofarea despre oameni și arbori sau despre Om și arbori.

Rar om se întâlnește care să nu fi sădit un pom. Pentru că acel care nu sădește un pom nu-i om, se zice. Sunt oameni care au au arborii lor preferați. Unul preferă să poposească "la umbra stejarului", altul nu se mai poate desparte de cireșul de lângă fereastra camerei sale. Nu cred că pomul preferat al lui Gheorghe Lungu este numaidecât Cerasus vulgaris în latină, adică vișinul sălbatic sau un alt pom.
La începutul unei veri dumnealui nu m-a invitat să-i gust fructele vișinului și a rămas pentru mine un om fără pom. În schimb eu l-am invitat "La umbra stejarului" și dumnealui, n-a refuzat, ci și-a trimis acolo taraful de la casa de cultură din Dubăsarii Vechi, adică și-a trimis un colectiv întrteg de artiști amatori din satul natal, frumos, nistrean și drag sau scump de la Nistru, care a participat pentru prima dată la Festivalul republican, odinioară chiar și Internațional care se desfășoară în comuna Cobâlea cu genericul: "la umbra stejarului" adică la umbra stejarului lui Ștefan cel Mare și Sfânt, aproape de 2 iulie, cu o zi mai devreme, sau mai târziu, în dependență de cum cade ziua de duminică. El m-a îndemnat să mă interesez despre medicul Victor Coșulschi de la Dubăsarii Vechi, iar eu am mai descoperit încă un om și un pom, pentru că cultura pomilor este foarte veche, aproape la fel de veche ca și medicina. Un document îngălbenit de vreme ce conține date despre răspândirea pomilor fructiferi pe aceste plaiuri aste jurnalul medicului italian Matei de Murano, care după cum spune letopisețul, l-a îngrijit pe Ștefan cel Mare. Matei de Murano scria că Moldova este o țară "roditoare și foarte plăcută și bine așezată, bogată în animale și în toate roadele". Poate că în jurnalul său acesta a schițat și vreo frază despre "crizantemele de frontieră", adică despre așa sate ca Dubăsarii Vechi, ca Vadul lui Rașcov sau Saharna, Speia, Pârâta, Delacău, ori Puhăceni? Cu părere de rău nu este nici un cuvânt. Însă un cuvințel se pare că ar fi în vre-un document de-al lui Vasile Lupu (1632-1654) care afirma că în Moldova "era obiceiul să se sădească pomi la zile mari, ca să fie de pomenire". Din păcate și cu regrete, n-am descoperit în Dubăsarii Vechi nici un pom care să-i fie de pomenire astronomului Nicolae Donici, ba chiar și conacul său de odinioară nu este un muzeu sau măcar o veritabilă mostră de bună atitudine a baștinașilor față de înaintașii săi. Poate o altă soartă are să împărtășe academicianul moldovean Haralambie Corbu mi-am zis eu, dar am rămas numai cu ipoteza, fiindcă nici el nu are arborele său la Dubăsarii Vechi.
Ba este un măr și un nuc a spus un bătrân, care nu este rudă cu primarul Gheorghe Lungu și nici nu este cumătru. Acel bătrân era cazat în casa "Nadejada", nu Krupskaia, bineînțeles, ci în Centrul social din Dubăsarii vechi care așa și se numește: "Nadejda". Într-un mic delir sau într-o doară el m-a întrebat: "da eu cunosc povstea mărului?". Care măr, al lui Adam sau al Evei, am vrut să glumesc, pentru că tot el, bătrânul a vociferat: "Ia spune, măr-măruț, soare scund, cine te face frumos și rotund?
Apoi, de, Mărul dacă-i supărat rpspunde:
- Nu ești bade, om uitat.
Am amintit despre măr fiindcă cu primarul am intenția să vorbesc despre mai mulți meri și mere. Mai degrabă — despre mere ale discordiei și nu doar...
Așa că, spune-ți care a fost primul măr al discordiei în viața dumneavoastră, i-am zis. Și el a răspuns: Casa de cultură! Am intuit răspunsul încă atunci, când omul sta și medita: să spună, sau să nu spună...
L-am înțeles din prima. Pentru că înainte de a-l întreba am citit ce-a scris încă în anul 1983 gazeta Sovietskaia cultura, adică Cultura sovietică a URSS despre cei doi președinți de atunci: primul era I.V. Semeniuk, președinte de colhoz, al doilea, nimeni altul, decât Gheorghe C. Lungu pe atunci președinte al sovietului sătesc Dubăsarii Vechi.
Dedublarea dintre activistul cultural de odinioară și funcționarul public se vedea în faptele și acțiunile pe care le făcea. La început părinții lui s-au dovedit a fi un pic sceptici, văzând că Gheorghe al lor a ales Casa de cultură în locul tractorului sau al automobilului, însă mai târziu s-au împăcat cu gândul că așa este tot bine, fiindcă aceasta îi era vocația tânărului Gheorghe Lungu. El și "Albinuțele" apoi și colectivele artistice de amatori au început să trăiască firesc. Se certau doar în confruntările de idei ca până la urmă să învingă Gheorghe, iar Ivan Vasilevici Simeniuk să culeagă roadele. Ei, dar aceste clipe au fost tare demult... Pe atunci era dat drept pildă Anton Cioclu, Petru Cuciuc și A. Băluțel. Prin acele vremuri a fost edificată și Casa de cultură cu 600 de locuri, au fost deschise vreo trei-patru magazine noi, o stație de telefonie, o grădiniță pentru copii (care avea o capacitate de 240 de locuri), o stație auto. Era reconstruită pentru un timp și maternitatea din sat, policlinica, că așa se numea pe atunci centrul pentru sănătate, erau asfaltate primele străzi din sat care aveau denumiri stranii pentru astăzi și firești pentru atunci.
În prim-plan apăreau numele de familie Novac, dar și Minciuna, pentru că președintele sovietului sătesc era O.A. Minciuna. Sincer să fiu nu prea am cunoscut sate cu astfel de nume de familie, deși era perioada când în Moldova ca și în România și alte părți în capul mesei sta minciuna. Pe undeva ea era ca o metaforă, iar la Dubăsarii Vechi un nume de familie, o realitate...
În anul 1978, cică s-au repatriat din Azerbaidjan de la Bacu familia lui Andrei Cerlat al lui ion Catană, Gheorghe Chetrușcă. Alte familii ca Florea sau Vântu abia au fost întemeiate. Despre venetici, mai ales din Rusia sau Ucraina nu se spunea nici un cuvânt. Așa erau vremurile. Însă în ziarul raional se făcea o constatare: Satul are circa 7 mii populație, din care peste 200 sunt cu studii superioare sau medii de specialitate». Printre aceștia erau și vreo 20 de lucrători medicali, un fapt care pare important, fiindcă totul se făcea pe loc. Iar străzile mai noi din sat erau numite precum era moda: strada Comsomolistă, str. 1 mai, a Tineretului, strada Matrosov etc. Căci era încă perioada brejnevistă în Moldova și chiar era în toi, adică era în ofensivă comunistă și în plină desfășurare. Mai târziu, după 1989 la cumpăna dintre milenii — 1999-2001 și 2002 în Republica Moldova se făceau vizibile elementele revanșarde, care optau pentru revenirea la situația de până la începutul anilor 90 mai ales în ceea ce privește studierea istoriei, a limbii și literaturii naționale. Despre aceastea la Dubăsarii Vechi preferabil ar fi să medităm împreună cu Elena Casian, dar nu cu Gheorghe Lungu.
Dumnealui nu neagă faptul că pe atunci, ca și în perioada totalitară, în mass-media se impuneau persoane mediocre, de pregătire profesională slabă, fără de verticalitate, care erau politizate la extrem și erau docile regimului comunist. Lupta aceasta s-a dat și la Dubăsarii Vechi și ca rezultat în fruntea satului din nou urcau minciunoșii, adică reprezentanții nu cei mai onești ai satului. Să nu se creadă însă că și purtătorii de nume de familie Minciuna erau toți la fel. Au fost și dintre dânșii, dar mai puțini, în schimb...
Gheorghe Lungu face o pauză. Bine, am zis, să nu anticipăm prea mult evenimentele, fiindcă până în ianuarie-februarie 2002 încă mult mai este de văzut și de povestit. Iar înl una mai 2006 publicistul, poetul și scriitorul Ion Proca publică în săptămânalul «Glasul Națiunii» un interviu cu Gheorghe Lungu pe care doresc să-l aduc în atenția dumneavoastră. Pentru că Ion Proca afirmă din prima frază. "Omul din fața mea mi-i cunoscut până în adâncul pupilelor și e greu să-l uit, pentru că l-am cunoscut de pe când făceam gazetărie la Criuleni și într-o zi de vară puteam colinda deodată satele dintr-un capăt în altul al raionului". Eu mi-am zis să merg la pas prin Dubăsarii Vechi de astăzi. Lui Ion Proca îi plăcea să treacă pe la Dubăsarii Vechi, pentru că aici oamenii erau mai altfel. Mai chibzuiți, mai cu demnitate.
Să vedem, mi-am zis eu în vara lui 2012.

Drumul de la Chișinău la Dubăsarii Vechi trece pe lângă Vadul lui Vodă. Prima localitate are atracțiile ei, a doua, adică satul are: sere și legume, oameni care muncesc și se descurcă care cum îl duce capul.
Cu vreo trei-patru decenii în urmă acesta era "satul noilor căsătoriți", al celor care își zidesc dragostea lor la baștină, dar nu undeva în unele orașe din fosta Uniune Sovietică sau Moldovă comunistă. Despre sat și oamenii lui s-a scris mult, atât în presa locală cu ziarul raional de la Criuleni, cât și în cea din Uniunea Sovietică, pentru că era un sat bogat în de toate. Bunăoară în săptămânalul "Sovietskaia cultura" din 25 ianuarie 1983 în pagina trei au fost vizați doi președinți de odinioară. Care? Unul Ion sau Ivan Vasilevici Semeniuk și altul Gheorghe C. Lungu. Primul a fost președinte de colhoz, al doilea era președinte al sovietului sătesc sau cum se numea pe atunci... Dar asta nu mai contează. Dumnealui și astăzi este aproape la fel numai că se numește primar la Dubăsarii Vechi. Despre asta am notat încă de la început, determinând care este copacul sau pomul lui Gheorghe Lungu.
Nici unul nici altul dintre cei doi președinți de odinioară despre care scria săptămânalul de la Moscova nu mi-a îndreptat pașii spre casa lui Dumitru. Singur am ajuns, la pas prin Dubăsarii Vechi. Ori mai bine zis, pierzându-mi pașii pe drumuri de țară cu Ion Aștifeni. Pentru că nu eram eu încă bine dispus să merg singur la pas prin acest sat mare.
Spre casa căruia dintre mulții Dumtrii satului am mers, vă spun mai târziu, deși eu sper că până la urmă singuri o să vă dumeriți. Nu zic: vă veți dumeri și dumneavoastră pentru că nu-mi place stilul academic și prea elevat.
Numele sau mai degrabă prenumele Dumitru, cum observă și Maria Cosniceanu, cât și alții preocupați de onomastică, este unul foarte vechi și foarte răspândit. La început a fost răspândit la greci, fiind purtat de mai mulți regi și de numeroși martiri. La origine prenumele are o formă adjectivală de la numele zeiței Demetra, o veche divinitate a vegetației și fertilității, considerată ocrotitoare a ogoarelor apoi și a căsătoriei și familiei.
După ce am mers la pas prin Dubăsarii Vechi de la conacul astronomului Nicolae Donici, care după ani de exploatare sovietică nu seamănă a conac, ci a casă părăsită, lăsată în paragină să se ruineze, am ajuns în fața unei case noi care încă mai are nevoie de multe lucrări de finisare. Că mai este timp și pentru aceasta, mi-a șoptit meșterul Ion Aștifenie. Daca așa zici dumneata!
Dar unde-i Dumitru?
După ce a fost strigat, Dumitru a ieșit nedumerit dintr-o seră, pentru că și el, ca și alți consăteni, la acea oră trebăluia în sera sa cu roșii numai bune de cules și de scos la vânzare. Din neatenție eram să-l întreb: da unde vă este Dumitrița? Mă gândeam în primul rând la semnificația prenumelui feminin asociat cu numele florii dumitrița (o crizantemă) care înflorește de Sfântul Dumitru, dar observând privirea amenințătoare a tatălui dumisale m-am abținut și n-am mai întrebat nimic despre soția sa. I-am spus doar un Doamne ajută și să vă fie de bine, dar noi suntem însetați și dacă, ne dă o cană cu apă...
Poftim fântâna e alături, imediat scot o căldare de apă proaspătă ca să vă răcoriți.
Nu vă fie cu supărare, dar apa din fântână vreau s-o scot chiar eu, cu mânile mele, că de mult m-am mai poposit pe la o fântână.
Așa s-a început discuția la fântână cu o cană de apă luată din căldarea plină. El mi-a spus că de la Dubăsarii Vechi mai este un Dumitru cu numele de famile Guitu și e colonel. Lasă-l pe colonel în pace, că vom ajunge noi și la dânsul, însă astăzi am venit la tine.
Cu ce scop, că nu sunt nici poet, ca Dumitru Matcovschi, nu sunt nici un lider, ci doar un simplu familist care iată, în loc să-și facă datoria conform specialității căpătate la universitate, trebăluesc pe lângă casă, sunt un patlagicar...
Așa sunt mai mulți consăteni de-ai dumneavoastră. Ba sunt chiar aproape toți a spus Dumitru al lui Ion Aștifenie născut în anul 1974 în acest sat nistrean de lângă Chișinău și Vadul lui Vodă. După facultate a susținut teza și urma să lucreze doctor vetrinar, sau agronom la o instituție de profil, însă el, ca și mulți alții a abandonat instituția de cercetare de la Maximovca și s-a întors în satul de baștină unde și-a ridicat o casă. Am vorbit în treacăt de una de două și involuntar am abordat problemele politice. Apoi am schimbat tema, fiindcă ce fel de bărbați suntem, dacă nu vorbim și de fotbal, că încă eram în febra campionatului european. Deoarece nu-i găseam arborele care i se potrivește lui Dumitru l-am întreabat ce crede el despre trandafiri. Au și ei diferite legende și taine, dar noi nu creștem trandfiri pentru vânzare, ci doar pepeni verzi și roșii.
I-am sugerat că ar avea succes, dacă ar cultiva în sere și trandafiri, mai ales, dacă ei ar înflori către 8 martie.
- Știi ce vânzări ai avea la Chișinău?
Ideea este bună, mi-a răspuns Dumitru, dar știi cum e cu obișnuința noastră; tot satul parcă s-a înțeles ca să se specializeze în legumărit. De la idei frumoase am ajuns și la legende. La unele despre trandafiri și spinii lui. Iar spinii trandafirului sunt invenția spiritului răului. Legenda care vine din Persia, de la Zarathustra apare și la români, popor cu rădăcini indo-europene, sub o formă asemănătoare: trandafirul a fost creat de Dumnezeu, iar spinii au fost făcuți de diavol.
Persanii au și o poveste frumoasă despre originea trandafirului roșu: o privighetoare îndrăgostită de un trandafir alb, l-a îmbrățișat atât de strâns, încât spinii i-au străpuns inima și sângele a colorat în roșu floarea. Povestea tragică l-a inspirat pe Oscar Wilde atunci când a scris "Privighetoarea și trandafirul".
De la o vorbă la alta am ajuns și la trandafirul galben, despre care o legendă arabă povestește că profetul Mahomed, aflat departe de casă, presimte că soția sa nu îi este credincioasă și îi cere în vis sfatul Arhanghelului Gavriil. Mahomed este învățat ca la întoarcerea acasă să-i ceară soției să arunce obiectul pe care îl ține în mână și dacă acesta își va schimba culoarea, atunci va avea dovada necredinței. Soția l-a întâmpinat pe Profet cu un buchet de trandafiri albi, care au devenit galbeni atunci când au atins apa lacului în care au fost aruncați.
Când spuneam aceste cuvinte din legendă, domnul Ion Aștifenie și-a chemat fiul la telefon. Dumitru a vorbit cu soția sa, care sunase din Sanct-Petersburg, unde dânsa muncea. M-am simțit nu prea în apele mele. Omul are atâtea griji, iar eu îi spun legende... După convorbirea telefonică și Dumitru m-a măsurat din ochi, la început pe mine, apoi și pe tatăl său, i-a spus feciorașului de vreo 10 anișori că trebuie să scoată o căldare cu apă și ne-a dat de înțeles, că multe încă sunt de făcut, iar vorba noastră poate fi reluată altă dată.
După ce am ieșit în prag am observat că fiul său și nepotul lui Ion Aștifenie a adus din grădină câteva caise. Iată merele armenești! M-am gândit pe urmă că, poate, pomul lui Dumitru este caisul, iar drumul lui este greu și întortochiat, ca și la alți semeni de-ai săi din Dubăsarii Vechi și de pretutindeni.
Am vrut să văd o vale a trandafirilor acolo la Nistru, dar se prea poate că la toamnă voi vedea o vale a crizantemelor sau măcar o mulțime de crizanteme. La Liceul Teoretic "Nicolae Donici" sau la Școala primară "Haralambie Corbu". Unde îl voi găsi și pe băiatul, adică pe fiul lui Dumitru Aștifenie.
Apoi în toamna scriitorul Victor Prohin, care nu s-a nascut la Dubăsarii Vechi, mi-a amintit de unul dintre bărbații de altădată - tot de un Dumitru. Dar ce Dumitru! Dumitru TRIFAN, care s-a născut la Dubăsarii Vechi la 28 iulie 1937, pe atunci județul Lăpișna.
În septembrie 1944, este înscris în clasa I a școlii primare din sat. După absolvirea școlii medii, susține admirerea la Școala de Pictură din Chișinău "I. Repin" și de acolo începe toată istoria devenirii dumnealui a celui care îl cunoaște o lume - caricaturistul nr.1 în Republica Moldova!

Am vrut să scriu ceva și despre DuMitru Ciutac, întrebându-mă ce a fost el: erou sau profitor?
Fiindcă el a fost alt purtător al prenumelui Dumitru, care s-a bucurat de o mare popularitate în toate timpurile. Dumnealui a avut în viața sa multe “mere de aur” și poate, undeva în suflet avea și un sâmbure de cais, pentru că, nu pot ști, dacă s-a identificat el vreo dată cu caisul, ori nu. Pentru că taina aceasta el a luat-o cu sine în eternitate. Iar pomul dumnealui, de-o fi fost caisul, este rezistent la secetă, crește și dă roadă chiar dacă în timpul verii nu plouă luni de zile la rând, ca, bunăoară, în anul 2012, când la Dubăsarii Vechi de vreo două luni nu mai plouă. Pomul acesta crește nu prea înalt, iar ramurile lui îi sunt pline de seva pământului, e viguros și îndârjit. Ca Dumitru! Dar care Dumitru? La beție, cică, Dumitru Ciutac, uneori se exprima: “viața omului este ca floarea pomului” și, probabil, a avut dreptate. Pentru că a fost și el…...
La început un Dumitraș, apoi, poate și Mitru, căci și el copil fiind, a fost ca o floare de bujor. Abia mult mai târziu el a devenit omul care a stat la taclale cu Leonid Brejnev și cu un personaj mai puțin plăcut de la noi – Voronin. (“Timpul” nr.436 din 23 iunie, 2006).
Omul despre care Vladimir Ciobanu, ex-președinte al executivului criulenean, spunea, ca își amintește cu multă nostalgie de perioada când a activat la Criuleni, la Dubăsarii Vechi, și că biografia celor 70 de ani ai raionului este și a lor, acelor care au muncit pentru propășirea acestui meleag nistrean, că dânsul a învățat multe de la regretații: Dumitru Ciutac, Ivan Zaica, dnii Cioclu, Gorceac.
El a fost omul care nu l-a agreat pe Stalin și a avut numeroși oaspeți de pretutindeni pe care i-a primit în “Casa mare” a colhozului.
“În Uniunea Sovietică era mai multă democarație decât acum,” considera Dumitru Ciutac.
El a fost omul care îi cunoștea personal pe cei trei președinți ai R. Moldova și pe Ivan Bodiul. Era frate de cruce cu medicul Gheorghe Ghidirim, (un detaliu pe care nu l-am cunoscut), era prieten și cu regretații interpreți Nicolae Sulac și Angela Păduraru, a primit delegații din multe state ale lumii, a vizitat și el Franța, Italia, Egipt și a făcut parte din “Cartea de aur a RSS Moldovenești”, probabil, fără mere armenști…
Din delegațiile pe care le-a primit, ca președinte de colhoz și ca deputat în sovietul suprem al RSS Moldovenești, Dumitru Ciutac a povetit cu haz despre un tânăr comsomolist din Congo, care “avea doi metri și zece centimetri, dar era cam șchiop săracu. La noi, s-o-mbătat criță și se băga cu buzele lui negre și mășcate la femeile noastre, iar ele fugeau, căci se temeau.” Apoi au venit bărbații acestora și au zis: “Luați negrul, că de nu-l luați îi despicăm capul cu toporul!” S-a sperait negrul și a fugit. Dar la masă a mâncat în zece minute o găină și șase plăcinte și a băut 22 de pahare cu vin. Ne-a spus că pentru prima dată s-a săturat de mâncare”.

Multe mai sunt de povestit, dar mă prind cu gândul că totuși, la Dubăsarii Vechi, nu am cântat păunii...
Vă amintiți probabil, că fraza asta o rostea și poetul Adrian Păunescu! Nu am cântat și nici nu-i cânt.
Doar arborii mă interesează.
Și Oamenii. Acei oameni, care au avut arbori și-i mai au.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!