uneori
mă gândesc cu fruntea ridată
că oricât m-ai privi
oricât m-ai atinge
tu nu mă vezi
tu nu mă ști toată
îmi cunoști doar o felie de umbră
doar sângele-mi ce umblă nestingherit prin tine
și-o curbă
"mânerul afroditei" cum îl denumeai și mă țineai ca de-o toartă
mânerul dragostei, spuneai
iubeam colțul gurii tale tremurând când mă doreai
amar altfel
inutil ca
nisipul de pe tălpi
sclipirea de animal din ochi, atunci știam că nu are rost să mai aleg fuga
...vei pleca tu într-un târziu ca un turist în extra-sezon
mințindu-te ca și altă dată "ce bine a fost"
asigurăndu-ți toți amicii "a fost perfect - rezon, o
să mai trec..."

dar sub lumina lămpii și aiurea
sub bronzul pielii
sub smalțul dinților
iubiți perfect
minciuna te mănâncă ca o carie
nu simți ?

îți moare sufletul fără nici o durere