Decebal a coborât să sape
La adânc de ape.
A forat la adâncimi nebănuite
După-nțelepciune
De la sfatul cel din hume
Îngropat de timpuri în cărbune
În străfundurile-nțepenite.

Și tot săpând mai la adânc
A dat de un alt sfat, cam prunc
Orfan și singur în pământ
Și nu de sfatul cel din hume
Care mustea de-nțelepciune.
Iar sfatul tremurat și mic
Pe Decebal rugă smerit
Din adânc de ape
Să-l dezgroape
Că tarei-i slăbitu
Și nefericitu.
Legea atunci așa era
Un singur sfat să poți lua
Și neapărat a-l asculta,
Altfel piereai de moarte rea.
Dar Decebal cel curajos
Luă pe sfatul tremuros
Fiindcă îmi era milos.
N-avu timp să-l sădească,
În pământ să-l crească,
Să se facă mare
Să dea idee tare.
Și Decebal fu nevoit,
Repede l-a folosit.

Iar sfatul din ape, cu gând subțiratic,
Cu mintea copilă, ce-i zboară năvalnic,
Îi spuse lui Decebal că ai săi dușmani
De daci vor fi-nvinși, cei mândri romani:
Să-nceapă deci războiu.
Decebal mi se-ndoia,
Dară legea îl silea
De sfat a asculta.
Războiul începu,
Decebal nu știu
Cum să facă amu
Ca să-i biruiască,
Ca să mi-i zdrobească
Pe cei cruzi romani,
Căci sfatul prunc fu.
Deci Decebal pierdu.
El mi se-omorî,
Uitarea-l doborî.

Iar sfatul, sfios și zdrobit îmi plângându,
Se duse cu regele dac în mormântu
De viu să se-ngroape
În adânc de ape
Căci legea cea dură
De sfat nu se-ndură,
De-a zise greșitu
El mi-i pedepsitu
De-a nu mai ieșire
În veci de-a grăire.

Dar Domnul din ceruri privește-n pământ
Și vede pe pruncul de sfat în mormânt,
Îl scoate, mi-l spală, îl udă,-l sădește,
Îi poartă de grijă, pe sfat de mi-l crește
Și-l pune de lucră,
Că sfatul de-i mare
Idei bune are
De răscumpărare:
Pe daci și romani mi-i unește,
Poporul român se ivește.

Iar Decebal din uitare, la viață renaște,
Onoarea-i pierdută, spălată-i de sfat,
Căci Domnul îl știe pe regele dac
Că mila-i cea mare l-a dus pân' la moarte.