doar lui îi face iahnie, doar lui minciunele
nouă vecinilor infinite bezele și poale-n brâu

ne simțim, noi vecinii, pe rând, un salcâm
se cațără iada să ne muște de adamica frunză
inocenți salutăm seara stăpânul caprei rânjind
cu înțeles doar de noi înțeles
ne batem între noi, țapi destoinici
pe coarnele stăpânului caprei
și nu vedem, nu vedem
că de fapt noi suntem cei trișați perpetuu: o frunză – o poșetă vuitton,
o frunză – un lănțic plus cercei, o alta – o reparație gratis la țarc
și numai eu, nătâng și ingrat, i-am dedicat trei plachete și-o sumă
de bilețele duioase sub prag
pentru ea sunt cubul de zahăr în cafeaua cotidiană
sunt singurul care nu-i calcă funia când se cațără aiurea
în lăstărișul de la marginea urbei
vecine, dă-l naibii dictonul, îți urez public și sincer
să-ți trăiască amaltheea-ți cu unduiri ca de înger și lasă
din mână funia, ce nu vezi că la un capăt al ei stai doar tu
și la celălalt noi, vecini tăi buni? – ea e mai liberă decât orice părere
dacă mori, să nu mori, nimeni nu ți-o ia, nu ne place iahnia
iar dacă ea moare poți să te muți, nu te mai vrem de vecin
lasă-ne funia ca amintire și-un salut demn de un domn care ești
așadar trăiască și capra, trăiască salcâmii și funia udă - bezele asemenea
nicăieri nu găsești, trăiască țăpimea și
coarnele noastre împărătești...