ori de câte ori niarne*
zăbovesc de-a lungul unei întâmplări
îmi las gândurile în dreptul inimii
ridicându-mi fruntea până ating
lumina chiar dacă zăresc oameni mutând
cuvinte dintr-un loc în altul privirea-mi
lunecă pe latura-ntâmplării unde toți
pașii se înșiră ca secundele după minut într-o
ordine eterogenă stau locului undeva
la marginea zilei frângându-mi neliniștea în bucățele
mici de curaj nu mi-e teamă de necunoscut
ci de martorii nepăsători care privesc
la ceas așteptând clipa să coboare în propria lor
realitate cotrobăind după rația zilnică de existență
nu-mi cer mie nimic niarne dar oricând pot năvăli
ca un asediu în propria-mi respirație
mă-ntorc la inima mea căzând în genunchi în fața
gândurilor încercându-le resuscitarea
apăsând pe fiecare în parte putința să rămână
intacte


niarne=apelativ adresat sinelui


5 decembrie 2012