Poeme de demult


***

Zumzet


O dată cu primul strop de apă,
Picurară alții, în preajmă
Iar brazii, încă mai poartă smaraldul…
Și-a vântului șoaptă,
Te cheamă...
Te cheamă să asculți zumzetul...
Zumzetul ploii celei dintâi
Și a celei de pe urmă...
Lacrimile, deși îți curg, pe față, șiroi,
Căutând la inima-ți îndurerată, să ajungă,
Răzbat, în ecouri, vii și moi,
Cercuri de lână, scurse dintr-un ghem deșirat
În vreme de lună plină,
Umbre, fără de urmă...



Cu-n zumzet, vântul își trimite suflarea la ceasul tainic al nopții
Alături de luna plină ce-n zare-o privesc, hulpavi, lupii,
Apoi, crengile brazilor aprig troznesc
Și-ndată, nălucile vremii pornesc
Pe-același drum forestier,
Pe care pășeai odată...
Totul se reduce la visul efemer
În care natura, în razele dalbe-ale lunii, se scaldă,
La fel ca zânele, colo-n poiana minunată,
Plesnind în joacă tălpile pe suprafața apei, mată,
Oglindă fără de care chipurile nu s-ar putea privi…
Reflecții ... oare, a clipelor trecute, ce nu vor mai fi?!


Și totu' cu-n zumzet se termină...
Preț de o clipă, cade o lacrimă...
Rămâne... vântul… acolo-n pădure,
În locul în care pășeai... căutând alinare…


©Th3Mirr0r