Sunt zilele astea în care stai în pat, dimineața, și parcă nu te atrage nimic să îți faci curaj să ieși și să înfrunți soarele. Și rămâi așa cu orele, între somn și aievea, încercând să zici că poate astăzi o să fie altfel, că astăzi o să îți faci curaj să te speli cu un zâmbet pe față, să iți pui înțelepciunea pe cap și să te îmbraci cu demodatul curaj, să deschizi ușa oportunității (la care, sic, ai folosit toate încuietorile în dotare) și să ieși naibii odată din auto-compătimitoarea încăpere cu patru pereți și să dai piept cu realitatea.

Și poate, înarmat așa, căutând mori de vânt cu care să te lupți pe viată și pe moarte, găsești răgazul să te privești pe tine, un Narcis uitat de lume și chiar de el, oglindit pe retina cuiva care abia și-a ridicat privirea și a decis să își oprească timpul în loc.

Și, iarăși, poate atunci te vei putea dezbrăca de toate lanțurile ce te-au înconjurat în anii ce au trecut și vei deveni același om cu privirea jucăușă, cu mâini agere și mintea neîmpăienjenită, care privește în față, cu spatele drept și sub ai cărui pași tremura pământul...

Și doar atunci vei ști cu adevarat că cel ce ai fost, și pe care l-ai uitat,
sau pe care ți-a fost frică să-l lași să revină,
sau pe care l-ai lăsat încet să moară,
sau pe care nimeni nu a mai vrut sa îl vadă, nevinovat fiind, a revenit sub aceeași formă și aceleași veșminte, pregătit de noi povesti care nu au fost spuse niciodată, dar întotdeauna trăite.

Și tu... da, TU... ești exact ceea ai vrut să devii când nu știai exact ceea ce ești!