Îmi aduc perfect aminte. Aveam treisprezece ani și eram acasă la ai mei, în camera mea. Tapetul vechi albastru cu dungi albe era încă prezent, la fel și patul cu arcuri pe care dormeam atât de bine, despre care mama spunea că este incomod, pentru că stau cu capul în jos și "nu domle, nu ai cum sa dormi bine pe așa ceva". Probabil că i se pusese ei pata pe el și cu asta basta. Dar pentru mine era perfect. Mă odihneam cum nu m-am mai odihnit niciodată în vreun alt pat. Adică: în momentul în care sora mea mai mică a crescut, mama a decis că e timpul pentru schimbarea patului. Eu am zis nu, dar oricum părerea mea de adolescentă neînțeleasă nu conta. Așa că s-a apucat de căutat și, într-un final, a venit cu doi muncitori dinăia de puțeau a transpirație și erau negri pe mâini, care au aruncat "jaful ăla" și au montat "uite mamă, ce pat mișto v-am tras". O porcărie. În primul rând că nu era pat de două persoane, deși, din câte am înțeles de la mama, vânzătoarea ar fi pretins că are și ea unul identic acasă în care doarme cu soțul, iar ea nu era chiar subțirică (asta însemnând că era foarte grasă, pentru mama), așa că îți dai seama că și soțul ei era la fel (de ce?!) și uite domle că dormeau foarte bine în el. Așa că să nu mă plâng. Că oricum nu contează. În al doilea rând, avea minunea asta niște margini tari pe care îmi trânteam în somn capul de mă apuca plânsul. Și sora mea făcea exact la fel (asta se întâmpla după ce jumătate de oră ne băteam pe centrul patului încercând să desenăm o linie invizibilă care delimita cele două jumătăți).
Iar după experiența asta m-am mutat în chirie în București unde am dat peste un pat matrimonial imens (king size) care era chiar comod, dar nu semăna nici pe departe cu pătuțul meu pe arcuri pe care îmi imaginam că zbor când eram mică rău.
Apoi m-am mutat la casa mea și iar am dat peste o minune de pat cu care am reușit să facem găuri în zid, pentru că avea o tăblie imensă care se zgâlțâia de zici că filmam treburi porno, nu că ne mișcam de pe o parte pe cealaltă, încercând să dormim.

Anyway, cam asta despre patul meu drag. Mi-am adus aminte de el pentru că în ziua aia stăteam întinsă pe el și mă relaxam citind. Cam ca întotdeauna eram ca un șoricel de bibleotecă. Citeam tot ceea ce prindeam în mână, cu o sete plină de disperare, dorindu-mi să nu pot dormi, ca să știu tot ce scrie în toate cărțile mamei. Care erau multe. Foarte multe. Și mama a făcut o pasiune din a colecționa cărți - de la romane clasice, până la critică literară și filozofie. Nu mai știu ce stare de spirit aveam atunci, probabil eram cu capul în nori, ca de obicei, dar un lucru îl știu sigur: m-a lovit ca o piatră aruncată de undeva de deasupra într-un grup de sute de persoane, nimerindu-mi chiar mie capul. Efectiv m-a trăznit de nu am mai știut ce se întâmplă cu mine.

Am alergat imediat la birou de unde mi-am luat o hârtie curată și un creion (atât am nimerit în disperarea de moment) și am scris poezia "Ochi".

A fost primul poem scris. A fost prima și utlima poezie pe care nu am modificat-o în nici un fel - nici un cuvânt, nici o virgulă. Este prima și ultima poezie care îmi place și acum, după cinsprezece ani și pe care cred că o să o îndrăgesc și mai târziu.