Rusia e singurul imperiu care a avut, de-a lungul vremii, două capitale la fel de mărețe. Spun imperiu pentru că, să nu ne ascundem după deget, indiferent cum s-a numit, indiferent că a avut la conducere țari, prim secretari sau președinți, Rusia a fost și este încă un mare imperiu. Interesantă mi se pare alternanța celor două capitale. Moscova a însemnat până la 1700 mai degrabă o apropiere de Asia decât de Europa, principalii inamici fiind mongolii și tătarii. După 1917 revenirea capitalei la Moscova a constituit semnalul izolării față de restul Europei. Sankt Petersburg dimpotrivă, câtă vreme a fost capitală, a marcat o perioadă a apropierii de vest, a înfloririi artelor și a științelor și, din acest motiv, a fost considerat mereu orașul intelectualilor. Pentru mine, mai mult decât orice altceva, un semn al unei reale apropieri între est și vest ar fi mutarea capitalei înapoi la Sankt Petersburg.
Totuși, dacă cele două capitale au ceva în comun, aceste lucruri sunt grandoarea, opulența, dorința fățișă de a impresiona.
Intuiam toate acestea și multe altele încă din adolescență, când din lecturile mele erau nelipsite romanele rusești. În anii ’50 și chiar ’60, bibliotecile erau pline de maculatură despre eroismul poporului sovietic din al doilea război mondial. Totuși, printre rafturi, mai găseai și romane istorice. Îmi amintesc o biografie romanțată a lui Petru cel Mare, scrisă de Aleksei Tolstoi și câteva romane despre răscoalele cazacilor - Stepan Razin, Emelian Pugaciov… Una peste alta, matur fiind, știam mai multe despre istoria Rusiei decât despre a Spaniei, Italiei sau Germaniei.
Din toate aceste motive, Rusia figura demult pe agenda mea de excursii. Am amânat-o pentru că e ceva mai scumpă decât altele. Dar a meritat cu vârf și îndesat.

Pomeneam de anii ’60. În sfârșit, mi-au ajutat la ceva cei șapte ani de limba rusă. Încă din primul tur cu autocarul prin Moscova, am început să silabisesc mândru toate reclamele și denumirile de magazine.
- Știi de cine îmi amintești? îmi spuse Leni, zâmbind. De Gabi la vârsta de 5 ani, când abia învățase literele și citea tot, până și numerele de la mașini.
Silabisitul mi-a provocat o mică bucurie neașteptată. Pe una din firme scria Vabi Sabi. Asta îmi amintea de wabi-sabi, un concept fundamental în haiku. Am verificat și, într-adevăr, era o cafenea cu specific japonez.
- Uite, dragă, și pe aici se scrie haiku!
La o scurtă excursie pe cont propriu cu metroul, două doamne s-au lipit de noi, bazându-se pe cunoștințele mele de limba rusă. S-a dovedit că s-ar fi descurcat și singure, una din doamne regăsea numele stației noastre înaintea mea. Mi-a explicat:
- E aia cu 3 la mijloc.
M-am uitat mai atent și am izbucnit în râs. Într-adevăr, în Partizanskaia, Z mare de tipar era identic cu cifra 3.

Din silabisirile mele repetate am tras câteva concluzii generale. Limba rusă e o limbă fonetică într-o măsură mult mai mare decât româna, nu am avut niciodată probleme în a citi corect un cuvânt. Să vă explic.
- Dilema diftong sau hiat nu există. Diftongii uzuali ia, ie, io, iu sunt litere distincte. În română mulți se întreabă cum desparți în silabe, via-ță sau vi-a-ță, pen-sio-nar sau pen-si-o-nar.
- Numărul de i, care în română creează mari probleme, e rezolvat prin trei semne diferite. Există pe lângă i normal, un i moale, uzual după consoane (ca în lupi) și un i scurt, folosit după vocale (ca în taină). În română, cu substantivele gen copii-copiii s-au obișnuit toți, dar verbele creează probleme frecvente. Pe internet circulă o butadă care exemplifică perfect acest lucru: “E mai bine să fi mâncat decât să fii mâncat”.
- În română, grupurile artificiale de litere che-chi și ghe-ghi au rolul de a evita confuzia cu ce-ci și ge-gi. Avem în plus literele k și q, care nu au justificare fonetică, ci au intrat în limba română împrumutate din alte limbi. Acum o sută de ani se scria chilogram. În rusă, confuzia nu există, k e singura literă pentru c, iar ci este literă distinctă, urmată de a în ceai, de o în ciorbă și de u în ciușcă.
- Puzderia de cratime din română, la ei nu există.
La noi, îți trebuie o cultură peste medie ca să scrii corect românește. Bănuiala mea de nespecialist este aceea că toate problemele noastre au apărut datorită trecerii de la scrierea cu caractere chirilice, folosită timp de sute de ani, la caracterele latine. Cele câteva căciulițe și sedile (ă, î, â, ș, ț) nu au rezolvat nici pe departe toate problemele.

Pentru că veni vorba de metrou, știam că metroul moscovit are stații deosebite, dar nu mă așteptam la o asemenea etalare de marmură, statui, mozaicuri, fresce, vitralii, candelabre de cristal.



Stație de metrou sau holul lui Balșoi Teatr ?


E adevărat, în stațiile de metrou am văzut frumoase fresce din istoria veche a Rusiei. Dar operele de artă, în marea lor majoritate, au teme din perioada comunistă – steaua roșie în cinci colțuri, secera și ciocanul, munca poporului pe ogoare și în fabrici, eroismul ostașilor sovietici, din când în când câte un intelectual, Lenin foarte des și Stalin foarte rar. În Rusia nu mai sunt mulți nostalgici care regretă perioada comunistă, după estimarea ghidului moscovit ar fi 10 - 15%, cam ca la noi. Cu toate astea, rușii nu-și reneagă istoria, toate statuile lui Lenin au rămas la locul lor, inclusiv în Sankt Petersburg. Stalin nu prea apare, dar el a fost înlăturat de colegii lui comuniști, nu de cei de azi.
Mi s-a părut interesantă o istorie. După moartea lui Stalin, toată lumea considera normal să fie îmbălsămat și depus alături de Lenin, în mausoleul din Piața Roșie. Hrușciov nu își permitea un refuz fățiș în acel moment, demolarea imaginii lui Stalin nu putea fi făcută peste noapte. Așa că a apelat la un subterfugiu. Se zice că unei comuniste bătrână și respectată, de pe vremea revoluției din octombrie, i-a apărut Lenin în vis și și-a exprimat dorința fermă ca Stalin să fie înmormântat în altă parte.
Astăzi, mausoleul din Piața Roșie reflectă cel mai bine atitudinea rușilor față de trecut. Până acum douăzeci de ani, o trecere prin fața mumiei lui Lenin era considerată punctul cel mai important al excursiei. Știu din povestirile altora că se făceau cozi imense în Piața Roșie. Astăzi, mausoleul există, dar e închis temporar, pentru renovare. N-am înțeles dacă renovarea clădirii sau a exponatului. Oricum, n-am văzut pe nimeni dezamăgit din acest motiv.

Așa cum am procedat și altădată, nu voi face o descriere cronologică, ci una din care să reiasă asemănările și deosebirile dintre cele două capitale.
În fiecare din ele, prima construcție a fost o fortăreață, Kremlin în Moscova, Petru și Pavel în Sankt Petersburg. Însă Moscova a crescut în jurul fortăreței timp de o mie de ani, pe când Sankt Petersburg a fost construit pe la 1700, pornind de la zero, în câțiva zeci de ani. Petru cel Mare, căruia îi plăceau orașele olandeze, a ales estuarul fluviului Neva și și-a pus arhitecții la treabă. Au asanat terenul, au îndiguit canale și au construit palate de-a lungul lor, astfel încât Sankt Petersburg este, după părerea mea, o combinație cât se poate de reușită între un oraș olandez și unul habsburgic. Imaginați-vă palatele din Praga pe malul canalelor din Amsterdam.
Ca turist, canalele îți permit un tur de oraș pe care nu îl poți avea oriunde – o croazieră pe un vas. În cazul nostru, am străbătut câteva canale importante, am intrat în Neva pe lângă Ermitaj, am trecut pe sub câteva poduri, am admirat orașul de aproape și de la distanță.



Amsterdam sau Praga?


În ceea ce privește podurile peste Neva, singurul regret este că n-am avut ocazia să le vedem ridicate. Se zice că e ceva de-a dreptul spectaculos, dar ridicarea podurilor pentru trecerea navelor are loc pe la ora 2 noaptea, ori noi odată ajunși la hotel, cădeam frânți de oboseală.

Petru cel Mare a ținut atât de mult să-și vadă ridicată capitala în timpul vieții lui, încât a dat câteva ucazuri stimulative. Nimeni nu avea voie să-și ridice construcții din piatră în restul țării. Negustorii care treceau prin zonă erau obligați să aducă o cantitate oarecare din piatră. A pus la muncă nu numai pe iobagi, ci pe toți cei avuți la dispoziție... Se spune că cel mai celebru bulevard, Nevski Prospekt, este strâmb pentru că dinspre Amiralitate au construit soldații, dinspre mănăstirea Nevski călugării și s-au întâlnit undeva la mijloc, sub un unghi ușor diferit de 180 grade.

Revin la fortărețele de obârșie. Dintre ele, Kremlinul este nu numai cea mai cunoscută, ci și cea mai somptuoasă. Cu turnurile lui de pază, care au și astăzi în vârf stele roșii în cinci colțuri, Kremlinul este simbolul numărul unu al Moscovei.
Fortăreața arată la fel ca în Evul mediu, cu o excepție - o clădire ridicată de Hrușciov în locul unui palat nobiliar, actuala clădire a Congreselor care, în acel context, mi s-a părut de-a dreptul hidoasă. În rest, sunt palate și biserici cu cupole aurite ce îți iau ochii. Într-una din biserici, Catedrala Arhanghelilor, se găsesc mormintele țarilor din prima perioadă. La loc de cinste - Ivan cel Groaznic.
Mai poți vedea două obiecte imense - tunul țar și clopotul țar. Nu au fost folosite niciodată, dar reflectă dorința rușilor de a se dovedi dacă nu cei mai buni, măcar cei mai mari.



Steaua roșie la locul ei




Tunul țar – niciunul din obuzele de o tonă n-a fost folosit




Clopotul țar – n-a putut fi ridicat într-o clopotniță


Tot în Kremlin se găsește palatul în care locuiește președintele. Ghidul ne-a explicat că Putin nu e acasă, dar am avut imediat explicația – făcea poze undeva în afara palatului.



Putin contribuie la atragerea turiștilor


Fortăreața din Sankt Petersburg, ceva mai modestă prin comparație, este situată oarecum excentric, pe o insulă. Cea mai importantă construcție este Catedrala Sfinților Petru și Pavel, unde se găsesc mormintele tuturor țarilor, începând cu Petru cel Mare. Subliniez “tuturor”, pentru că acolo au fost aduse și rămășițele lui Nicolae al II-lea și ale familiei sale, împușcați de bolșevici în 1918.
În catedrală, pe când fotografiam mormântul Ecaterinei cea Mare, îmi spune unul dintre colegii de excursie:
- Domnule, sunteți cel mai reprezentativ membru al grupului.
- De ce?
- Păi de când ați intrat în biserică, umblă un rusnac după dvs, cu o coală în mână. Uite-l că vine!
Într-adevăr, un personaj destul de scund și insignifiant, pe care nu îl observasem până atunci, se apropie și îmi arată un portret în cărbune.
- How much?
- Five euro.
Dându-mi seama că banii sunt la Leni, o strig:
- Leni, mă cumperi?
Câteva doamne din grup izbucnesc în râs:
- Haideți, doamnă, mai cumpărați-l o dată, că merită!



Dovada faptului că pot fi cumpărat. Licitați?